Filme și povești de la TIFF 2018

A fost din nou TIFF (Transilvania International Film Festival) și a fost din nou magie la Cluj-Napoca! Este a doua ediție la care merg (despre prima am povestit aici) și mi se pare incredibil modul în care se transformă orașul pe parcursul acestui festival. Te întâlnești la fiecare pas cu oameni foarte tari și te așezi cu ei la o terasă, între două filme (și asta total întâmplător, nu îți imagina că are cineva timp să plănuiască ceva), alergi de la un cinematograf la altul, în încercarea de a prinde cât mai multe titluri, mergi la evenimente, meeting-uri cu actori și regizori, workshop-uri interesante, plus toate restaurantele în care te poți opri pentru a mânca ceva bun – chiar sunt o mulțime de astfel de locuri în care trebuie să uiți de număratul caloriilor.

Și dacă tot am început povestea culinară, măcar să o duc până la capăt. Nu de alta, dar și de această dată mi-a plăcut teribil de mult secțiunea Film Food de la TIFF. Sunt două titluri pe care e musai să le menționez aici: Michelin Stars: Tales From The Kitchen, cu o mulțime de povești și păreri adunate de la chefi, critici și jurnaliști despre ceea ce reprezintă ghidul Michelin și despre impactul său asupra gastronomiei, dar și minunatul The Quest of Alain Ducasse, un documentar despre Alain Ducasse, un chef cu 23 de restaurante în întreaga lume și nu mai puțin de 18 stele Michelin, un om care a ajuns în etapa în care gătește doar cu mintea (iar dacă vei urmări și tu acest film vei înțelege de ce spun asta) și care este și acum o sursă de inspirație pentru toți cei care vor să pornească pe un astfel de drum. Însă povestea nu se termină aici, pentru că proiecția The Quest of Alain Ducasse a fost urmată de ceva și mai bun: o cină organizată de Lidl România, gândită și preparată de Chef Florin Dumitrescu la restaurantul Bricks, unul dintre mai frumoase locuri din Cluj-Napoca, situat chiar pe malul Someșului. A fost planul perfect (și foarte delicios) pentru prima mea zi la TIFF, iar imaginea de mai jos e cea mai bună dovadă în acest sens.

Festivalul a continuat cu niște zile agitate, dar foarte, foarte frumoase, cu alergătură între interviuri și evenimente speciale, cu filme alese pe sprânceană, la care am mers alături de gașca Mercedes Benz, practic cea mai faină și haioasă gașcă de la TIFF. Și, ca de obicei, secțiunea Zilele Filmului Românesc a fost plină de titluri extraordinare. Am văzut mai puține filme decât anul trecut, dar cele pe care le-am prins au fost senzaționale: Charleston, care este, în opinia mea, cel mai bun film românesc de la TIFF 2018 (am scris pe larg despre el aici), intensul Touch Me Not, debutul în lungmetraj al Adinei Pintilie, documentarul Dacii liberi, Secretul fericirii al lui Vlad Zamfirescu și Un pas în urma serafimilor, care mi-a plăcut atât de mult încât am fost să-l văd pentru a treia oară. Am, bineînțeles, și un regret. Nu am reușit să ajung la The Heiresses, filmul care a câștigat Trofeul Transilvania la această ediție a TIFF-ului, despre care absolut toată lumea care l-a văzut spune că este grozav. Dar sper să fie adus cât mai repede și în cinematografele din București și din toată țara și să recuperez rapid.

La capitolul experiențe tari la TIFF se cuvinte să menționez și primul film pe care l-am văzut în VR, în cadrul infiniTIFF. Este vorba despre The People’s House, un tur al Casei Albe cu Barack și Michelle Obama, care povestesc despre această clădire istorică, ce le-a fost casă pentru opt ani. A fost puțin ciudat pentru mine să văd o peliculă în VR, cu ochii lipiți practic de un ecran și cu o pereche de căști pe urechi, dar experiența în sine e interesantă. Da, a devenit obositor la un moment dat (eu port și ochelari, deci îți poți imagina că nu era tocmai o bucurie pentru ochii mei deja extra-solicitați), dar 25 de minute, cât a durat filmul, am putut rezista. În orice caz, VR cinema-ul este într-o fază incipientă acum, așa că sunt sigură că această zonă se va dezvolta serios în următorii ani, iar condițiile de vizionare vor fi muuult îmbunătățite.

Eeeei, și după cinci zile vesele la Cluj, parcă era cazul să mai plecăm și acasă, nu? Că oricum începuse ploaia la Cluj-Napoca și era un fel de semn că trebuie să ne reapucăm de treabă. Doar că… știi și tu că nimic nu e ușor în viață. 😀 Nici măcar drumul de la Cluj-Napoca la București, într-o zi de duminică. A durat o veșnicie, dar măcar ne-am petrecut veșnicia în cea mai frumoasă mașină care există acum pe piață: un Mercedes Clasa A, model 2018. Și culoarea? Roșie ca focul, să ne surâdă norocul. Și soarele, că mai jos avem un cadru cu frumusețea într-un interval de cinci minute cu vreme bună.