În rândurile care urmează, regizoarea Carmen Lidia Vidu te face să îți amintești de verile copilăriei petrecute în satul bunicilor, de obicei sat cu o singură stradă, dar și de plajele de pe litoralul de la Marea Neagră, cu bărci, barăci, câini, pescari și năvoduri. Cu Carmen, vizitezi o mănăstire din zidul căreia se pot auzi bătăile unei inimi sau intri boem într-o zi toridă într-un restaurant din Piața Matache, unde micii se mănâncă în picioare, la o tejghea. Ajungi apoi la un festival de film de la noi, într-un hotel tradițional dintr-un oraș german, în Muzeul Jucăriilor din Istanbul, la Cetatea Medievală din Munții Banatului sau, cu o motocicletă cu ataș, până la un lac transparent apărut parcă dintr-o legendă și de acolo, din nou, în orașul-port, orașul-plajă, Constanța. A Dancing City, undeva între Dirty Dancing și acea Cuba îndepărtată și încă nevizitată.

Un oraș pe care nu îl poți uita

Am copilărit, în mare parte, în Steierdorf, un oraș din Caraș-Severin, aflat la 5 kilometri depărtare de Anina. Până în 1773, în locul orașului nu era nimic mai mult decât pădure. Atunci s-au pus bazele modeste ale localităţii Steierdorf, fiind colonizate aici 34 de familii de lemnari şi cărbunari. Majoritatea proveneau din Stiria, actualmente land al Austriei sub numele oficial de „Steiermark”, de unde şi denumirea de Steierdorf, adică satul stirienilor, al „steier-ilor”. Climatul e subalpin, cu un aer fără praf, foarte bogat în ozon și la adăpost de vânturi.

Bunicii mei din partea tatălui sunt baptiști și munceau la cantina și la mina din Steierdorf. Mergeam tot timpul cu ei la biserică. Bunicul dirija corul în care cânta bunica. Oamenii se aranjau când veneau la biserică și-mi plăcea să-i studiez. Sunt perioade lungi în viața mea când mă îmbrac ca baptiștii din Steierdorf. Bunicul meu lucra în mină, dirija la biserică, dar era și croitorul orașului. Fluiera toată ziua cântece bisericești în timp ce croia costume bărbătești. Bunica întindea rufele pe deal și-mi plăcea să le văd cum îngheață iarna. Seara, tot orașul scotea fum de la sobe și se lăsa ceața. În fiecare seară, scoteam capul pe geam și strigam tare, ca să mă audă tot orașul, că nu mă culc până nu vine acasă unchiul meu. Nu puteam să adorm până nu-mi spunea o poveste. Mătușa mea vindea pâine și avea relații la cofetărie. Când se întorcea de la muncă, unchiul Ion se oprea în pădure și culegea bureți. Am crescut printre lemne, păduri, costume bărbătești, cântece bisericești, mâncăruri din ciuperci și nicio vorbă urâtă.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Gornea e un sat la Dunăre, în extremitatea sudică a judeţului Caraş-Severin, în zona numită „Clisura Dunării”. De la trei luni, am crescut la Gornea, la bunicii din partea mamei. Bunica avea de muncă, așa că pe mine m-a crescut satul, mai precis strada. În Gornea se stă mult pe banca din fața casei. Eram plimbată de la o femeie la alta. Am mâncat sarmale de la șapte-opt luni. Ce mâncau cei mari, aia primeam și eu. Când am crescut, mă ocupam de rațele și gâștele din sat. Le luam de la râu și le aduceam pe strada principală. Ele știau foarte bine să se îndrepte spre poarta lor. Apoi, jucam fotbal pe stradă cu verișorul meu primar. Și ce-mi mai place e senzația de mare familie: când mergi pe stradă, obligatoriu saluți pe toată lumea și ești salutat de toți. Mulți au să-ți pună și o întrebare, „A cui ești?”, sau dacă mergi la deal sau la vale. Seara stăteam cu toții la povești pe bancă. Toate erau despre muroni (duhuri ale morților) și despre diverși posedați. Așteptam să cadă stelele și la fiecare stea căzătoare îmi puneam o dorință. Unele case erau îmbrăcate în mozaic mic și aveam impresia că sunt cele mai frumoase case din lume. În România, multe sate sunt doar o stradă. Chiar daca mai sunt 2-3 ulițe și câteva poteci, în mare, asta e: o stradă. Iar seara, în mai toate satele, se iese la stradă. Tot satul e la stradă, iar strada asta e strada mea preferată: strada de la sat.

O destinație din România

Un loc desprins parcă din poveștile enervant de pitorești este Comuna Jina din Mărginimea Sibiului. Jina este sat prosper de oieri, aflat în vârf de munte deasupra tuturor satelor mărginene. O bună parte a populaţiei, femei şi bărbaţi, se ocupă cu păstoritul. Băciţele sunt adevărate maestre ale transformării laptelui în delicii. Peisajul montan este de o frumusețe pe care realmente nu am cuvinte să o descriu.

O plajă din filmul tău

Golful pescarilor din Constanța e un loc ca-n filmele romantice: bărci trase pe plajă, barăci, pescari, doi-trei căței, năvoduri, undițe și câțiva oameni care înoată într-o bucată de mare mai puțin turistică. Plaja e mărginită de blocurile noi și colorate ale Constanței. Pescarii se plâng fiindcă urmează să fie izgoniți din golf pentru a face loc turiștilor.

Când am ajuns în golf, era miezul zilei și nimeni nu se întorcea sau se pregătea de pescuit. Bărcile erau acoperite, câinii se fereau de soare, pescarii dormeau în barăci, noi ne-am pus costumele de dans, ne-am scos panglicile și am început să filmăm o nouă secvență din Constanța. A Dancing City. Vezi aici scurtmetrajul integral:

O întâmplare mai puțin obișnuită

Vara asta am vizitat pentru a treia oară Mănăstirea Bodrog de lângă Arad, dar doar acum am aflat legenda despre inima zidită în zid. Legenda spune că mănăstirea s-a construit pe locul în care un taur, pe nume Hodoș, a descoperit o icoană făcătoare de minuni. Oamenii au ridicat o biserică și de atunci așezământul poartă numele Hodoș-Bodrog. În exteriorul bisericii, pe zid, poate fi observată o inimă din piatră. Mi-am lipit urechea de piatră și eram sigură că nu voi auzi nimic, dar nu a fost așa: se aud bătăi de inimă. Bătăile de inimă care se aud sunt ale unui preot sârb care a fost inmormântat în zidul bisericii. Acesta fusese blestemat de mama sa, care nu dorea ca fiul ei să ajungă preot. Preotul a fost îngropat în pământ, însă de trei ori a fost scos la suprafață. În cele din urmă, a fost zidit în peretele bisericii, iar bătăile de inimă care se aud sunt ale sale.

Un restaurant altfel

Într-o zi călduroasă de vară, după ce am făcut multe cumpărături, am simțit că mor de foame, așa că am intrat în primul restaurant din Piața Matache și am comandat doi mici pe care i-am mâncat în picioare la o tejghea. Mi-a plăcut mirosul de piață, fumul grătarului, muzica tare și lumea tăcută.

Recomandarea regizorului: un festival de film sau de teatru

Festivalul internațional de film documentar de la Sibiu, Astra Film Festival, este cel mai inteligent festival din România. Nu are covor roșu și nici brizbrizuri, dar are informație, are cultură și invitați deștepți. Festivalul te face să te învărți printre antropologi de talie mondială, să stai de vorbă cu consilierul lui Bush și să vezi filme puternice. Înainte de Astra Film Sibiu, credeam că filmul documentar e cel de la Discovery și că e despre animale și războaie. Cinematografia documentară încurajează filmele care oferă descrieri detaliate şi intime despre condiţia umană, sub forma poveştilor cinematografice emoţionante. Festivalul Astra Film a luat naştere în 1993, ca proiect pionier în regiune, iar povestea lui este la fel de fascinantă precum cele mai bune documentare. Vezi aici povestea festivalului într-un scurtmetraj documentar-animat pentru care am primit, în 2015, Premiul Gopo.

Artă: un muzeu sau o galerie aparte, dar și ce cărți porți în bagaj

Muzeul Jucăriilor din Istanbul conține aproximativ 4.000 de jucării din diverse colțuri ale lumii. Muzeul nu are sobrietatea altor muzee și cred că asta m-a atras la el. Locul are spații de joacă, trenulețe de jucărie și un submarin. Cel mai vechi exponat este o vioară din 1817 și o păpușă fabricată în America în 1820. Păpușile din porțelan made in Germany sunt superbe. Muzeul e situat în partea asiatică a Istanbului și a fost primul muzeu atipic vizitat de mine.

Cât despre cărți, în acest moment sunt la părinții mei, în Arad, și am adus cu mine următoarele volume: Prietena mea genială, de Elena Ferrante, Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord, de Yeonmi Park, Orașul minciunilor. Dragoste, sex și moarte la Teheran, de Ramita Navai, și cartea de rugăciuni.

O destinație inspirată de o carte, de un scriitor

Posibilitatea unei insule, de Michel Houellebecq, este probabil cartea mea preferată. Și cel mai mult îmi place finalul: idea de a urca pe o bicicletă și a pleca. La câțiva ani dupa ce am citit cartea, părinții mei și-au cumparat o casă pe Insula Mare a Mureșului din Arad. Plec de acasă cu bicicleta și merg până la Insulă. Michel Houellebecq m-a ajutat să-mi găsesc insula mea. Vezi și scurtmetrajul ARAD. Jurnalul meu virtual:

Un peisaj memorabil

Tocmai m-am întors de la Socolari, județul Caraș-Severin. Merg în fiecare an să-mi vizitez bunicii din partea tatălui. Anul acesta, mi-am pus în cap să ajung până la Cetatea Medievală a Socolariului din Munții Banatului. Peisajul în sine sunt sigură că e întrecut de multe alte frumuseți, dar faptul că am fost însoțită de patru câini, care săltau în jurul meu ca niște căprioare, m-a făcut să mă simt divin. Iarba înaltă era culcată în valuri la pământ de vânturile puternice ale dealurilor muntoase. Parcă eram fetița Heidi, fetița munților. Peisajul era simplu, subtil, câinii săltau, iar eu eram realmente fericită.

Un hotel în care ai fost fericită

Acum câțiva ani, au fost invitate în Heidelberg, Germania, două spectacole românești: unul cu o distribuție numeroasă și unul mic, independent, spectacolul meu. Cei din echipa mare au fost cazați la un hotel important și m-am simțit neînsemnată când am aflat că noi, independenții, nu suntem cazați împreună cu ceilalți români. Spre seară, când a venit rândul nostru, am fost duși într-un hotel tradițional. Nu mi-a venit să cred cât de frumos era totul. Parcă era din turtă dulce. Toată mobila era lucrată și pictată manual, iar lenjeria de pat era țesută ca pe vremea bunicii. Am locuit bucuroasă în acel hotel central, cald, intim și tradițional.

O amintire dintr-o vacanță de vară a copilăriei

Așezată într-o motocicletă cu ataș, am fost cu unchiul meu la Ochiul Beiului, un lac de o culoare aproape ireală. Este situat într-o zonă de o sălbăticie impresionantă din Parcul Naţional Cheile Nerei și este monument al naturii, protejat. Apa este atât de curată, încât păstrăvii pot fi admiraţi în toată splendoarea lor. Interesant este că acest lac nu îngheaţă niciodată, temperatura apei rămânând constantă tot timpul anului, între 4 şi 8 grade Celsius, ceea ce face ca păsările migratoare, stârcii cenuşii ori raţele sălbatice, în loc să plece toamna spre ţările calde, rămân aici peste iarnă.

Transparenţa apei şi culoarea turcoaz, aproape ireală, fac din lac un loc de poveste. Și povestea spune așa: că lacul s-a format după ce, în urmă cu câteva sute de ani, fiul unui bei ce domnea asupra ţinutului, în timp ce se afla la vânătoare, s-a îndrăgostit de fiica unui păstor. Acest lucru nu a fost pe placul beiului, fapt pentru care a ordonat ca fata să fie omorâtă. De atâta amărăciune, fiul beiului a vărsat atâtea lacrimi, încât a umplut lacul ce astăzi îi poartă numele, dar şi culoarea ochilor tânărului. Disperat că fata nu mai poate fi readusă la viaţă, fiul beiului şi-a pus, în acelaşi loc, şi el capăt zilelor. Mi-a plăcut mult plimbarea în atașul motocicletei, culoarea și povestea lacului. M-am simțit ca într-un film polonez care se dădea în vremea aceea la TVR.

Un loc în care încă nu ai ajuns, dar ai vrea

Mi-ar plăcea să cunosc Orientul Mijlociu și satele africane.

Litoralul de la Marea Neagră, văzut de tine (pornind de la scurtmetrajul Constanța. A Dancing City)

Constanța e oraș-port, oraș-plajă, între citadin și dealuri aride. Nu este doar un oraș-vacanță. E locul în care îți lași toată libertatea să viseze senzual. „Constanta. A Dancing City” este un fel de „Dirty Dancing” filmat în România pe ritmuri de rock and roll contemporan și cu lumină, atmosferă și cadre inspirate de o Cuba nevizitată încă.

Acum câteva veri, mi-am petrecut vacanța în jurul Mangaliei. Am înotat goală în mare în zone știute doar de localnici și am făcut plajă printre bărci de pescari. Acum mai bine de 10-15 ani, frecventam Vama Veche și Mamaia. Acum, mă feresc de orice zonă prea turistică.

Farmecul unei vacanțe, pentru tine…

Să mă îndrăgostesc, să înot, să citesc și să fac cu ochiul în poze.

Carmen Lidia Vidu este regizor de teatru și de film și de evenimente. Este cunoscută ca cel mai important regizor de teatru multimedia din România și cel mai tânăr regizor care a montat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti („Privighetoarea şi trandafirul”, de Oscar Wilde, în anul 2007). Spectacolele de teatru pe care le montează folosesc un limbaj artistic diferit şi transformă tehnica în emoţie autentică, iar regizoarea promite că nu se va opri niciodată din experimentat. Interesată și permeabilă la contextul local cu diferitele lui aspecte, Carmen Lidia Vidu propune spectacole sau instalații care răspund unor teme actuale ale societății, dincolo de tendințele de suprafață. Regizoarea își creează spectacolele reunind de fiecare dată artiști din diferite domenii: muzică live, video, dans etc. În stagiunea care tocmai s-a încheiat, două spectacole care îi poartă semnătura („Pescarul şi sufletul său” și „Eu. O casă de păpuși”) puteau fi văzute la Teatrul Odeon din București.

Carmen Lidia Vidu a testat cu succes și regia de film (documentar și scurtmetraj) și de videoclipuri (colaborări cu trupele Noblesse Oblige și Mes Quins). Filmul „O scurtă istorie Astra Film”, primul documentar animat pe care l-a regizat, realizat în 2013 pentru Astra Film Festival din Sibiu, a câstigat Premiul Gopo, la categoria cel mai bun scurtmetraj documentar.

Acum, pregătește un spectacol nou la Sfântu Gheorghe, Covasna. „Apoi aș vrea să iau o pauză. Simt nevoia să mă documentez mai bine cu privire la noul public și la ce am eu de spus în relație cu el. Lumea se schimbă, arta devine inutilă sau poate că e un sens în toate. Am în cap un Jurnal de România; e un proiect care îmbină tehnica documentară cu unghiul meu subiectiv”, spune.

Foto: arhiva invitatei