GÁSPÁR GYÖRGY: Spune-mi cum mănânci, ca să-ți spun cum ai fost iubită…

Nu cred că am întâlnit – în viața profesională sau în cea personală – nici măcar o singură femeie pentru care mâncarea să nu fie, într-o oarecare măsură, o provocare. Sunt nenumărate femei care, vorba Mihaelei Bilic, consideră că fiecare îmbucătură este un posibil păcat și astfel se autopedepsesc atunci când au greșit sau atunci când se întâlnesc cu dificultățile inerente ale vieții. Unele, care nu se pot uita în oglindă din cauza dezgustului pe care-l simt față de kilogramele excedentare sau, mai exact, față de sine; altele, care au învățat că singura sursă adevărată de confort psihologic și emoțional este ceva bun, ceva dulce, ceva care trebuie mâncat imediat, repetând stratagema din nou și din nou. Chiar și cele mai arătoase femei din punct de vedere fizic, dar și cele mai inteligente sau mai puternice prin prisma statutului social, ajung să scape – mai mult sau mai puțin conștient – câte o vorbă care le trădează relația complicată cu mâncarea.

Realitatea este că nici noi, bărbații, nu suntem mai breji, când vine vorba despre mâncare. Dar în mod cert suferința noastră este cu mult mai puțin apăsătoare – asta și datorită normelor sociale și culturale, care sunt mult mai indulgente cu noi și mult mai stricte cu femeile. Aceasta este o mare nedreptate care li se face și, din păcate, nu este singura, atunci când ne uităm la discriminările existente între cele două sexe.

Dar, revenind la titlul acestui articol… Sunt convins că relația pe care o avem, ca adulți, cu mâncarea, este consecința durabilă a modului în care am primit iubire și am fost prețuiți în copilărie. Iubirea sau, mai exact, nevoia de a primi și dărui grijă prin conexiunea cu o altă ființă umană este o calitate umană înnăscută (la fel de indispensabilă cum e nevoia de mâncare). Și niciuna dintre aceste nevoi de bază nu dispare în timp; doar că ele ajung să se transforme, în funcție de experiențele noastre de viață. Pentru multe femei, mâncarea era în copilărie un substitut foarte bun pentru iubire – satisfăcea nevoia de atașament și le oferea un sens relațional. Mâncatul era felul acestora de a se simți iubite, deoarece – cu puține excepții când familia trăiește în sărăcie – mâncarea era disponibilă, atunci când părinții sau îngrijitorii nu erau disponibili sau măcar interesați de nevoile emoționale ale fetelor. Mâncarea nu lovea și nici nu critica sau certa, așa cum adulții responsabili de ele adesea o făceau. Mâncarea nu le rănea (cel puțin, nu direct) și nu le spunea „nu“. Mâncarea nu se îmbăta și nici nu le trimitea la colț când greșeau. Mâncarea era gustoasă, bună și dătătoare de confort, atunci când oamenii păreau mai degrabă inamici și surse inepuizabile de pericole sau amenințări. Astfel, mâncatul a devenit, în timp, cea mai importantă modalitate de supraviețuire, de rezolvare a problemelor din cuplu, de gestionare a conflictelor cu șefii sau colegii, de înfruntare a provocărilor din parenting și a stresului cotidian.

Dacă, citind aceste rânduri, simți sau descoperi că aceasta este și povestea ta de viață, vreau să precizez cât mai clar că intenția mea nu este să te dojenesc, să te umilesc ori să-ți zgândăr anxietatea sau vinovăția. Vreau doar să te ajut să recunoști relația inconștientă pe care o ai cu mâncarea, astfel încât să găsim un răspuns la întrebarea: De ce îți este atât de greu să renunți la obsesiile alimentare și de ce nu reușești să dai jos kilogramele care te aduc la disperare? Adevărul adevărat este că mâncarea constituie doar un substitut al iubirii. Mâncare nu este și nici nu a însemnat vreodată iubire. Ai învățat, în timp, să confunzi iubirea cu mâncarea, pentru a putea să faci față condițiilor emoționale precare din familia în care ai crescut. Creierul tău știe una și bună: stăpâna trebuie protejată, ea trebuie să supraviețuiască și orice strategie este bună, atâta vreme cât o ajută să rămână în viață. Fără ca el să mai adauge și întrebarea: Ce fel de viață? Instinctul de conservare nu e preocupat de fericire, de frumusețe sau de succes – acestea sunt invenții ale minții umane și sunt menținute în mod artificial de gândurile, părerile și poveștile pe care le derulăm în lumea noastră cognitivă.

Multe femei au folosit mâncarea pentru a-și umple golul interior reprezentat de lipsa de iubire și siguranță relațională; și au ajuns, în timp, să nu mai știe cum să facă diferența între a se îndrepta spre mâncare atunci când le este foame de mâncare și a se orienta spre alți oameni atunci când le este foame de iubire. Deoarece, așa cum spune Geneen Roth, autoarea cărților despre tulburările de comportament alimentar, „femeile n-ar mai recunoaște iubirea nici dacă le-ar lovi sau le-ar arunca la pământ“. Și asta, nu pentru că femeile ar fi neștiutoare, ci fiindcă, dacă nu au fost niciodată iubite cu adevărat, nu știu cum se simte iubirea, cum se manifestă iubirea. Iar rezultatul este că, dacă nu ai fost iubită așa cum ai fi avut cu adevărat nevoie, nu poți nici să te iubești pe tine însăți așa cum ai nevoie în prezent. În consecință, obsesia față de mâncarea este o dovadă a credinței tale că nu ești suficient de bună sau de valoroasă ca ființă umană.

Astfel, putem înțelege mai bine de ce nu este îndeajuns să-ți faci abonament la sală pentru a și slăbi… de ce nu te ajută curele de slăbire fără număr… sau de ce te cuprinde neputința când vine vorba despre mâncare. Din nou, revin la vorbele Mihaelei Bilic, autoarea cărții Am Mâncat. O fi păcat? „Obiectivul nu trebuie să fie slăbitul, ci schimbarea relației cu mâncarea, evoluția gustului, practicarea unei activități fizice regulate, regăsirea încrederii în sine și a bucuriei în viață.“

Totuși, oricât de mult ți-ai dori, nu poți face asta singură. Ai nevoie de o altă ființă umană, care să te asculte și să te însoțească pe această cale către iubirea și prețuirea de sine. Ai nevoie să-ți fie alături un om care și-a câștigat dreptul de a-ți auzi povestea de viață – partenerul, o prietenă, un duhovnic, un lider spiritual, un psihoterapeut etc. – ca să te asculte, în timp ce cauți răspunsuri la întrebări de genul: Ce-am învățat despre iubire în familia mea de origine? Cum erau iubiți copiii în familia noastră? Care era relația familiei mele cu mâncarea? Cât de disponibili au fost adulții, față de nevoile mele emoționale? Când am început să confund iubirea cu mâncarea? Ce-am pierdut în viață, din cauza acestei confuzii prelungite? Și cum aș putea să-mi tolerez frica de a lupta pentru iubire, și nu pentru mâncare?

Știu, în teorie poate părea simplu, dar în fapt este nevoie de mult curaj, de compasiunea față de sine și de îndrăzneala de a cere ajutor de la cei din jur. Însă numai tu poți face asta pentru tine – și meriți să-ți atingi obiectivul! Nimeni nu trebuie să facă față singur dificultăților vieții, nici copilul care ai fost cândva și nici adultul care ești acum. Noi toți avem nevoie de cel puțin încă o inimă care să bată la unison cu a noastră.

Deci, dacă vrei să descoperi și mai multe despre cum îți poți îmbunătăți calitatea vieții transformându-ți relația cu mâncarea, să știi că pe 20 octombrie te așteptăm la #EpicTalk – cel mai important eveniment de promovare a sănătății relaționale organizat în această toamnă la București. Pentru detalii și înscrieri, accesează http://bit.ly/epictalk18. Printre vorbitori se va afla și renumitul chef Adrian Hădean.

Ce pot să-ți spun de pe acum e următorul lucru: calitatea vieții tale depinde fundamental de calitatea relațiilor tale. Inclusiv de relația cu mâncarea.

Text de György Gáspár.