GÁSPÁR GYÖRGY. Vacanță cu întoarcere în psihologia trecutului…

De câțiva ani încoace, luna august este rezervată „vacanței terapeutice“ – nu știu dacă așa i-ar spune toți colegii mei psihoterapeuți, dar pentru mine este luna în care nu muncesc la cabinet și încerc să-mi încarc bateriile sufletești după 7 luni de muncă intensă; și, desigur, să-mi adun energie pentru toate proiectele care debutează odată cu luna septembrie. Este, de regulă, luna care mă încântă cu adevărat, dar îmi generează și destul de multă anxietate. Îmi ia ceva timp să reduc viteza motorului „a face“ și să intru în viteza motorul „a fi“; apoi, am de gestionat toate îngrijorările legate de ce se va întâmpla, dacă nu muncesc o lună: cum mi se vor diminua resursele financiare și cum va fi când voi reîncepe în forță, odată cu debutul anului școlar. Mintea omului obișnuit s-ar putea gândi că, fiind eu un psiholog experimentat, nu am astfel de probleme; dar adevărul este că pot să mă rătăcesc în propriile gânduri și să mă împiedic în propriile frici, la fel ca oricine altcineva. Uneori, este o provocare să nu-mi verific periodic poșta electronică; alteori, trebuie să-mi fac un adevărat antrenament motivațional, ca să reușesc să mai arunc un ochi peste inbox-ul e-mailului. Uneori, trebuie să depun un efort conștient ca să nu mă gândesc la muncă – recunoscând că îmi place foarte tare ceea ce fac; alteori, simt că nu mai am nicio idee, inspirație sau urmă de creativitate – deoarece concediul m-a prostit de tot. Totuși, nu-i chiar mult să stai patru săptămâni departe de fotoliul de terapeut și să trăiești ca și cum ai avea orice altă meserie din lume, în condițiile în care îți ia ceva timp să te deconectezi și apoi un altul să te reconectezi. Nu-i chiar mult… dar e lucru mare.

Itinerarul vacanței din acest an a fost unul neobișnuit, iar viața a avut grijă să mă poarte pe drumurile ei, în timp ce-mi scotea în cale episoade ale trecutului. București – Cluj. Cluj – Satu Mare. Satu Mare – Cluj. Cluj – Roma. Roma – Cluj. Cluj – București. Așa arată, mai exact, traseul pe care l-am parcurs în două săptămâni, cu avionul și mașina. Clujul este orașul în care mă întorc mereu cu drag; sora mea și partenerului ei locuiesc acolo și, tot acolo, trăiesc o parte dintre prietenii mei. Acolo sunt câteva dintre locurile în care-mi place să mănânc și acolo este una dintre cafenelele Starbucks în care adesea „bonduim“ (eu și sora mea) – ne așezăm pe la 11.00 la terasă și povestim tot ce ne trece prin minte; și mereu ajungem la a fi recunoscători pentru drumul parcurs: de unde am pornit și unde am ajuns. O discuție similară am avut cu ea și la Roma, în timp ce ne plimbam prin istoria arhitecturală a trecutului; m-am trezit că alunec în psihologia trecutului, exclamând cu surprindere: „Te-ai fi gândit, în copilărie, că vom ajunge să vizităm cândva Roma și să ne permitem să mâncăm ce vrem și unde vrem?!“ Nu știu cum este pentru majoritatea celor crescuți în familii fără provocări financiare; dar pentru copiii săraci din noi, uneori, încă este surprinzător de acceptat că lumea poate fi și altfel.

Tot surprinzător a fost și când am ajuns la Satu Mare, unde am poposit exact ca în studenție. Deși trenul m-ar fi adus la mama acasă într-un interval de 6 ore, am decis să îmi încerc norocul cu unul dintre transportatorii care parcurg zilnic, de mai multe ori, ruta Cluj – Satu Mare și care putea să parcurgă aceeași distanță, doar că în mai puțin de 3 ore. A fost interesant să mă aflu într-o mașină cu alți patru oameni și să nu scoatem o vorbă tot drumul; să văd Meseșul și să trec granițele dintre Cluj, Sălaj și Satu Mare ca un adult, care vede viața altfel decât studentul ce-și număra cu vigilență banii și se preocupa de notele pe care le va primi la facultate. Și Doamne, cât mă mai îngrijoram pe vremea aceea!… (Nu că acum nu aș mai face-o, dar este clar că, din fericire pentru mine, gestionez totul mai bine.) Ajuns într-un final în Satu Mare, la mai puțin de 5 minute după ce m-am despărțit de cei patru tovarăși de drum, mă oprește o femeie pe stradă să mă întrebe dacă sunt Gáspár și dacă aș vrea să fac o poză cu ea, explicându-mi ulterior că este o mămică din partea locului – care mă știe, mi-a citit cărțile și adesea vorbește cu prietenele ei despre ideile mele de parenting. Ce pot să spun, decât că a fost un bun venit cu adevărat prietenos în orașul în care am crescut, deși nu am simțit niciodată că i-aș aparține. Și totuși, lucrurile se schimbă. Oamenii se schimbă. A trebuit să bat tot acest drum – și nu mă refer la cel fizic – până la București; să învăț să-mi fac vocea auzită, să îmi înfrunt o bună parte dintre temeri, pentru ca apoi, reîntors „acasă“, să simt entuziasmul unui necunoscut care-mi vorbește atât de frumos.

Nici casa părinților, în care am crescut, și nici casa bunicilor de la țară nu mai sunt ce-au fost cândva. Iar asta mi-a confirmat încă o dată că, dacă până și zidurile se schimbă, cum să nu se schimbe personalitatea omului!… A fost extrem de emoționant să văd biserica din satul bunicilor, să spun o rugăciune la mormântul în care sunt îngropați atât ei, cât și tata și sora mai mare a acestuia; și să constat cât de mică pare acum strada pe care în copilărie o numeam „strada mare“. Dar tot la Satu Mare este și singurul loc din lume în care mi se pune masa de-a gata; mi se permite să dorm cât vreau și să stau câte o zi întreagă butonând telecomanda și făcând câte o pauză doar pentru a-mi întinde oasele. Mama este mai mult decât grijulie și mă răsfață cum știe și poate ea mai bine – dar eu tot mai am de învățat lecția acceptării: să primesc cu inima deschisă toată atenția pe care copilul din mine nu a avut cum să o primească. Iar acest proces nu-i ușor. Deoarece fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propria cale pentru a face pace cu trecutul și a trăi cu adevărat în prezent. Iar această cale se construiește pas cu pas; asta o face să fie „calea“ noastră. Dacă am ști dinainte ce și cum se va întâmpla, nu ar mai fi a „noastră“; ar fi a altora, care au avut curajul de-a explora și descoperi necunoscutul.

Mai apoi, după o furtună care a ținut avionul nostru deasupra Romei cel puțin o oră, însoțitorii de bord ne-au anunțat că vom ateriza pe un alt aeroport decât era prevăzut inițial. Și aici lucrurile s-au petrecut exact ca în viață… De câte ori nu am pornit la drum cu o destinație și am ajuns într-o cu totul și cu totul altă parte? Diferența este că acum, în 2018, nu mi-am mai bătut capul cu schimbarea de plan, ci doar am încercat să văd care e sensul și partea bună a schimbării. Și dacă, în timpul șederii la Cluj și la Satu Mare m-am întors tot mai mult în timpul psihologic, odată ajuns la Roma, am poposit cu adevărat în istoria Europei, ajungând să îmi imaginez atât viața din timpurile lui Traian, cât și luptele gladiatorilor sau măreția creativității lui Michelangelo. Pot să vă mai spun că avea mare dreptate Claudia, colega mea de la A List Magazine, când mi-a spus că acest oraș este un muzeu în aer liber, că înghețata este foarte bună și că mâncarea trebuie savurată nu în locurile turistice. Puteai face câte o poză vrednică de Instagram la fiecare secundă – atât de ofertantă este Roma ca diversitate! Doar căldura și multitudinea de turiști te forțau să nu zăbovești prea mult, înainte să apeși butonul camerei foto a telefonului mobil. Iar odată aflat din nou pe drumul către aeroport, m-a liniștit constatarea că nici la ei drumurile nu sunt mai bune ca la București, cu excepția faptului că șoferii păreau ceva mai toleranți și mai relaxați, în comparație cu noi, românii. Că asta se trage de la felul lor de-a fi, de la starea seductivă a lunii lui Cuptor sau de la prea multă pizza, idee nu am… Și chiar dacă m-aș mai întoarce în Italia, să-i explorez și celelalte orașe, revenirea în București mi-a reamintit clar că, pentru mine, acum, aici este „acasă“.