Ilinca Hărnuț are 32 de ani. S-a născut la Cluj-Napoca. Este actrița pe care în toamnă o vedeam cu toții în Inimi cicatrizate, noul film al lui Jude, iar mai apoi pe scena de la Apollo 111, în spectacolul Ali: Frica mănâncă sufletul, în regia aceluiași Jude. De curând, o vedem în Macbeth, spectacolul acela uluitor, montat la Bulandra, de cehul Michal Docekal (numit în 2015 președinte al Uniunii Teatrelor din Europa). Rândurile care urmează pornesc din Cluj, trec pe la Marea Neagră, pe la Eforie, se întorc în trecut, ajung în cel mai recent deschis teatru independent din București, pe o plajă din Grecia, pe străzi din Lisabona, la Sibiu, la Berlin, poate chiar și în Rusia și se opresc la Point, pe muzici de Cliff Martinez și Michelle Gurevich.

Clujul tău. Ce amintiri îți vin primele în minte când vine vorba de Cluj, ce-ți plăcea acolo?

Pentru mine, Clujul se suprapune cu familia mea, cu prietenii mei, cu copilăria mea. E o experiență profund subiectivă. E deformat complet de amintiri. Când dormeam la bunica mea, mergeam pe jos spre școală prin parcul mare. Ea lucra în apropiere de școala mea. Asta se întâmpla în tot timpul anului, dar eu îmi amintesc doar parcul iarna, când era întuneric afară si mirosea a zăpadă. Mecanismul ăsta se aplică multor locuri din Cluj, pe care le asociez automat unor momente specifice.

O destinație din filme: Eforie. Amintiri de la Marea Neagră, de la filmările pentru Inimi cicatrizate

Nu am fost niciodată la mare în noiembrie. Și chiar dacă aș fi trecut prin apropiere, în niciun caz nu am stat atât de mult niciodată. A fost frumos. Era senin și cald și plaja era absolut pustie. Dacă nu ar fi fost atât de senin mereu ar fi fost dezolant, cu toate hotelurile goale, toate restaurantele închise, dar așa, însorit, a fost frumos. Stăteam la Eforie Nord și filmam la sanatoriul de la Eforie Sud, care e chiar pe plajă, pe malul mării. În unele zile mergeam pe jos de la hotel la sanatoriu, prin nisip. Nu era nimeni nicăieri, doar doi-trei câini care păzeau o cherhana.

O călătorie în trecut: Menajeria de sticlă

Menajeria de sticlă, de la Point, e un spectacol despre amintiri, despre dorința de a te întoarce în trecut, despre felul în care te poți bloca în propriul trecut. Eu o joc pe Amanda, mama celui care-și amintește. Fiind o amintire, sunt chiar mai tânără decât el. Avem mereu tendința de a ne aminti părinții tineri. Amanda e o persoană fragilă și dependentă de cei din jur, singură și terifiată de singurătate.

O călătorie cu prejudecăți – Ali: Frica mănâncă sufletul. Un spectacol în cel mai nou teatru din oraș – Apollo 111

Există un rasism foarte adânc înrădăcinat în societatea noastră, o nevoie permanentă de a-l demoniza pe celălalt și de a transforma orice mică diferență într-un cataclism. Radu Jude mi se pare foarte curajos și onest în demersul lui, început în Aferim!, continuat în Inimi cicatrizate și acum în Ali: Frica mănâncă sufletul, de a identifica și semnala derapajele xenofobe, reușind s-o facă fără să-și piardă umorul. Spectacolul este bazat pe scenariul filmului cu același nume al lui Rainer Werner Fassbinder și prezintă povestea unei doamne care se îndrăgostește de un mult mai tânăr imigrant. Apollo 111, spațiul în care jucăm spectacolul, este un foarte tânăr teatru independent, care a debutat odată cu spectacolul nostru, E un loc tare plăcut, căruia îi doresc (și îi prevăd) o creștere cât mai armonioasă.

În Rusia din Dumnezeu iubește. Cum e acolo?

Dumnezeu iubește se joacă la Sala Laborator a Teatrului Bulandra, dar nu îmi dau seama în ce măsură e doar despre Rusia. Nu am fost niciodată în Rusia, am văzut filme rusești, am citit cărți rusești, în perioada de repetiții m-am uitat inclusiv la clipuri de pe Youtube cu familii din Rusia, dar tare mă tem că Rusia din capul meu e o construcție cam abstractă. Spectacolul e despre un salon de maternitate și pacientele internate în el, felul în care interacționează, felul în care sunt nevoite să pună deoparte diferențele personale si să colaboreze. S-ar putea întâmpla oriunde sistemul medical e ineficient și unde nu există rigoare, chiar și la noi. Cred că cel mai bine veniți să-l vedeți.

Prin teatrele din București: unde te mai vedem în iarna asta?

Iarna asta mă puteți vedea în spectacolele despre care am vorbit mai sus și în Macbeth, la Teatrul Bulandra, Visul unei nopți de vară și Ziua în care nu se cumpără nimic, la Teatrul Național București și într-un nou spectacol la Point, la care tocmai repet, o comedie numită Party, care ar trebui să aibă premiera în februarie.

Prima călătorie din viața ta

Nu cred că îmi amintesc prima călătorie din viața mea, îmi amintesc unele excursii cu familia, dar îmi e greu să le așez pe o axă temporală. Îmi amintesc o călătorie cu bunicii la Băile Felix, una cu tata la Poiana Brașov și una cu mama în Apuseni, dar habar n-am în ce ordine s-au întâmplat. Țin minte că îmi era rău în mașină și era un chin să ajung oriunde. Îmi mai amintesc un zbor cu avionul de la București la Constanța, aveam vreo patru sau cinci ani și eram absolut extaziată că zbor.

O întâmplare mai puțin obișnuită (de oriunde)

Eram cu niște prieteni pe o insulă destul de mică și nepopulată din Grecia și voiam să facem o ultimă baie înainte de a ne urca pe feribot. Ne-am oprit pe malul mării, departe de sat sau de orice așezare, și am intrat în apă. Din greșeală, am închis cheile în portbagaj, toate lucrurile noastre erau în mașină, bani, acte, haine, tot. A trebuit să alergăm de colo colo în costume de baie, să găsim oameni, să găsim ceva cu care să reușim să deschidem ușa, a fost palpitant. Momentul meu preferat a fost când am intrat, în costum de baie și părul șiroind de apă, în curtea unora care nu vorbeau decât greacă și care erau cel puțin perplecși.

Recomandarea actriței: un festival de film sau de teatru

Mie îmi place tare mult Festivalul de Teatru de la Sibiu, așa că am să-l recomand.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Nu știu cum să răspund exact la întrebarea asta. Evit să cultiv nostalgii. Îmi place mult Lisabona. Sunt câteva străzi care unesc diferite puncte de belvedere pe care îmi plăcea mult să mă plimb, dar nu am idee cum se numesc.

Cafeneaua preferată din lume

Habar n-am. Dacă e liniște, plăcut și cafeaua e cu adevărat bună, orice cafenea îmi e pe plac.

Un city break într-un oraș care îți place pentru cultura lui

Berlin.

Cărțile din bagaje și muzica din căști

Cărțile au început să existe de-a valma, de câțiva ani mi-am luat un Kindle pe care îl consider direct răspunzător pentru cititul mai multor cărți în paralel și pentru rata mare de cărți abandonate la jumătatea drumului. Momentan Fernando Pessoa, Umberto Eco și Hannah Arendt sunt la rând. Ascult cel mai des: Hariprasad Chaurasia, Cliff Martinez și Michelle Gurevich, pe care am descoperit-o de curând și o ador. Iar când merg la sală, ascult în general Depeche Mode sau Joy Division.

Un hotel în care ai locui o viață

Nu simt că am călătorit suficient ca să pot răspunde.

Lifestyle: un restaurant ca pentru artiști

Mâncarea de la Point e foarte bună și spectacolele de asemenea, așa că merg destul de des acolo.

Foto: Locarno Film Festival, Silviu Gheție, Cosmin Ardeleanu, arhiva personală a actriței

CITEȘTE ȘI:

Tudor Istodor: drum spre Berlin. Berlin Shooting Stars