Să fi fost vis? Să fi fost realitate plecarea mea către India?

Citisem fascinată până la disperare cam tot ce scrisese Eliade cât timp a călătorit prin India. Povești de călătorie îmbinate cu dragoste și condimentate, povești ale unor oameni senzaționali ce știu să facă lucruri incredibil de nepământene… Și chiar așa a și fost și pentru mine, deși am stat numai 14 zile.

Am plecat fără să stau prea mult pe gânduri pe un drum ce nu mi s-a părut deloc obositor, pentru că am râs mult și ne-am simțit bine.

Grupul cu care am plecat îmi era aproape necunoscut și urma să ne întâlnim cu ghidul nostru român în aeroport în Delhi – el venea de la Dalai Lama. Până în Delhi deci a fost ușor… apoi apare șoculJ. Prima dată când ajungi în India ți se pare că ești cam cum era Alice, căzută direct în țara minunilor și că totul este invers față de cum ești obișnuit… Trafic – nebunie (și noi ne tânguim când plouă!). Fiecare șofer merge cu mâna pe claxon- practic se claxonează încontinuu. Jur!

Drumul până la Rishikesh (https://en.wikipedia.org/wiki/Rishikesh) – la poalele Himalayei, mi s-a părut un infern timp de 6 ore, iar pentru că sunt șofer, încerc să fiu agilă tot timpul nu am închis un ochi.

Așa am văzut prima dată India: un drum = o nebunie: vehicule, oameni și animale din toate direcțiile, fiecare încercând să treacă pe unde și cum poate:  mașini, camioane cu trestie de zahăr supraîncărcate sau răsturnate, vaci pe oriunde, maimuțe, câini, porci sălbatici, oameni pe jos sau agățați de vehicule, toți circulând pe contrasens sau încercând să taie șoseaua pe mijloc… o nebunie generală.

Cuvintele sunt prea puține pentru a putea descrie acel haos organizat. Fiecare își vede de scopul lui – să ajungă unde a plecat – nu contează cum. Într-un final, am ajuns la Rishikesh, destinația noastră, și așa a început ceea ce avea să fie poveste și fascinație, zile pentru descoperit, seri cu râsete, povestiri și prieteni noi.

Eu nu sunt o persoană ușor de impesionat, dar India a reușit…

Am întâlnit oameni de-a dreptul fascinanți și da, cultura lor este total diferită de a noastră. Sunt liniștiți și își acceptă soarta cu pace, zâmbesc mai mult, chiar dacă sunt săraci lipiți. Încă ne uitam unii la altii de parcă suntem de pe planete diferite- noi doream să facem poze cu ei și ei ne opreau pe stradă să facă poze cu noi – eram exotici.

Am vizitat multe ashram-uri: unele în care chiar găseai pacea interioară, iar altele cam prea americanizate, prea comerciale pentru gusturile mele. Dar, într-adevăr dacă vrei să fii singur/a și să meditezi în liniște, aici o poți face. Este cam ca la noi la mănăstire, dar cu reguli mult mai stricte.

Am mâncat multe zile în ashram-urile pe care le-am vizitat și ce este chiar drăguț este că fiecare om trebuie să spele, să gătească, să aranjeze frumos vesela folosită. Ce este de reținut – în zonă nu se mănâncă carne și nu se găsesc țigări (numai ayurvedice) sau alcool. Alcoolul este dat “pe sub mână” în anumite spelunci, dar foarte foarte dosite și departe de oraș.

Orașul este despărțit în două de marele Gange (aici cu o culoare verde smarald), deosebit de frumos și curat pentru că este aproape de zona de unde izvorăște – vin aici oameni din absolut toată lumea, fiind recunoscut drept capitala mondială a yoga.

Ce am înțeles eu a fost că ramurile practicate în restul lumii (modern, să îi zicem) sunt mai mult orientate pe sport și mai spre partea sexuală și cam departe de ce practică ei prin yoga- multă meditație spre iluminare.

Am întâlnit niște oameni cu har deosebit: medici ayurvedici care îți spun ce ai prin simpla atingere și luat pulsul cu mâna, călugări care se uitau la tine și îți spuneau cine ești și cu ce te ocupi sau fapte și întâmplări petrecute, astrologi incredibili- spre șocant – îți ziceau lucruri atât de aproape de adevăr, petrecute sau viitoare, încât la început ești tentat să spui ”Mai, persoana asta are o cameră video în casa mea, știe tot!”

Indienii sunt foarte deștepți, deschiși și cu o mândrie aparte. Sărăcia nu îi face să își plece frunțile și asta mi-a plăcut.

În rest, despre vaca sfântă – vezi milioane de vaci pest tot – în drum, crasme, pe singurul pod ce străbate orașul (pe care trec zilnic mii de oameni, maimuțe, vaci, scutere, motociclete). Vaca este pașnică, dar fără stăpân, lăsată pe străzi și mănâncă orice -în general, din gunoaie (am văzut o vacă ce mânca o cutie mare de carton!!!). Aaa! Și nunțile! Să vezi ce distactiv este când trece câte o nuntă- la ei nunțile nu sunt ca la noi, sâmbăta și duminica, ci în cursul săptămânii. Atunci să vezi toate luminițele, boxe cărate în spate cu tot cu generator, stroboscoape… Cu cât e  mai mare gălăgia – cu atât crește importanța nunții …și ocupă tot drumul. Căsătoriile se fac tot după cum doresc familiile, dacă fata este acceptată și are zestre.

La tot pasul, vezi mii de tarabe ambulante din lemn sau încropite din ce o fi, pe care fiecare își pune ce produce- fructe bune și legume arătoase (am mâncat cei mai buni mango din viața mea). Bineînțeles, nu e bine să mănânci mâncare făcută în stradă- garantat nu scapi zdravăn și fără probleme de stomac. Și nici apa să nu fie neîmbuteliată.

Deși am fost în peșteri ale pustnicilor, ashramuri de toate felurile, temple închinate diferiților zei… cel mai mult mi-a plăcut la tibetani. Și că poporul indian i-a primit cu brațele deschise și le-a dat pământ, iar ei și-au făcut propriile orașe și temple. E mare lucru ca un popor să ajute pe altul la nevoie.

Ei bine, la tibetani totul se schimbă: curățenie, liniște si armonie -sunt 3 cuvinte care îi descriu perfect. Călugării au niște chipuri atât de senine și frumoase și transmit atâta pace încât mă holbam pur și simplu. Deși atât de încercați de greutăți, păreau veniți dint-o lume plină de bucurii și armonie. Râsul lor era din inimă și calmul lor trasmitea fericire supremă.

Am participat la slujba de la templul din Dehradun la care am fost invitați de onoare ai marelui maestru – așezați în față, în dreapta lui, am primit lapte cald de iac. Slujba nu poate fi descrisă în cuvinte … trebuie ascultată și trăită. Am avut senzația că sunt de acolo, iar energia lor binecuvântată se simțea peste tot. La sfârșit, am primit mâncare și am mâncat alături de călugări- fiecare își  pune puțin, numai atât cât are nevoie. Mâncarea este similară cu cea de la ashram- preponderent terci/linte.

De vizitat neapărat templele din orașul tibetan – foarte interesante construcțiile, numite stupa, cu formă și arhitectură deosebie.

O să ziceți că nu am spus nimic despre mâncarea indiană. În Rishikesh, este făcută necondimentat- sunt multe locuri frumoase europenizate pe malul Gangelui. În restul Indiei este teribilăăă – nu poți să pui gura. Nu este ca și cum ai mânca la noi doi ardei usturați – este mult, mult mai rău – pur și simplu nu îmi dau seama cum o ființă pământeană poate înghiți așa de iute.

Am stat 10 zile în Rishikesh și sufletul mi-a rămas acolo. Aș mai fi stat măcar o săptămână.

La întorcerea către casă am vizitat Akshardham- o adevărată dantelă în marmura de o frumusețe și măreție ieșite din comun- și în altă zi, Taj Mahal (drumul destul de lung, dar autostada chiar bună). Și, evident că am fost și la un pub/club în New Delhi- ca să nu mă dezic – cu o parte din grup mai petrecăreți și cu ghidul nostru indian – au fost zeci de momente în care nu mai știam cum să fac să mă opresc din râs.

Vizitați India! Este chiar incredibilă, așa cum se spune. Totul la extreme. Este unică!

Text de RALUCA MOHORA, Foto: Arhiva personală