Îndrăgosteli balcanice, la malul Dunării

În Port Cultural Cetate (dar și la Craiova), s-a încheiat a opta ediție de Divan, festivalul de film și artă culinară, a cărui temă a fost în acest an Balkan Love. La malul Dunării, în casa aceea veche de peste o sută de ani, ridicată de arhitecți italieni, care ajunsese la un moment dat doar un port agricol de unde se exportau spre Viena sau Budapesta grânele patriei și care avea să devină apoi, în urma unei licitații publice, a poetului Mircea Dinescu care a transformat-o în anii din urmă într-un loc pe placul artiștilor și al pasionaților de cultură, ei bine, acolo m-am întors de curând, după vreo trei sau patru ani, pentru încă un Divan. Iar festivalul are o atmosferă de zile mari, căci niciunde nu se întâlnesc mai frumos cinematografia, gastronomia și… Dunărea. Copil crescut la malul fluviului, pentru mine acesta rămâne un reper important.

În Port Cultural Cetate, undeva între Turnu Severin și Calafat, zilele încep cu mic dejunuri copioase, cu șuncă și roșii de țară, cu prune proaspăt culese din pomi, cu brânzeturi de tot felul și câte și mai câte, iar cafelele se beau în curtea spațioasă căreia ești tentat să îi spui moșie, și la urma urmei, asta și e, suntem la un festin culinar și cinematografic pe moșia poetului, în jur sunt jurnaliști, invitați străini, public venit aici cu cortul (căci există și un spațiu amenajat de campare), copii români și străini ce fugăresc câinii locului, voilà le petit chien!, strigă glasuri de fetițe blonde, și când te saturi să le asculți intri să vezi câteva scurtmetraje, toate balcanice, așa sunt aici filmele, îți rămân în minte unele personaje, cum ar fi cuplul care privește un potențial cadavru nehotărându-se ce să facă și alegând în cel mai pur stil balcanic să-l părăsească în mijlocul străzii sau angajații unui restaurant iugoslav care gătesc în fiecare zi, în așteptarea mareșalului Tito, preparate pretențioase pe care nimeni nu va mânca niciodată.

Apoi se face după-amiază, și atunci îți iei cartea adusă de acasă sau împrumuți la întâmplare câteva cărți din biblioteca găsită aici, nimerești chiar volumele poetului, și te așezi pe un șezlong cu fața înspre Dunăre citind din scrisorile pe care acesta le trimitea înainte de ‘89 președintelui Uniunii Scriitorilor și în care obișnuia să se plângă de cum îl urmărește Securitatea. Îi recunoști umorul, te întrebi câți trebuie să fi avut pe vremea aceea tupeul de a face asta, îți părăsești șezlongul și pornești spre plaja amenajată la câteva sute de metri mai încolo, bei o bere în singura ei cârciumă, te plimbi prin Dunăre ca și când te-ai întoarce acasă și nici nu simți cum se-ntunecă. În curând va trebui să te întorci, aici nimeni nu ratează cinele, cu demonstrațiile lor culinare, cu ciorbele de pește, cu porcii la proțap, cu meniurile țigănești sau cine mai știe cum. Și cinele acestea se prelungesc până târziu în noapte, asortate cu carafe de vin și adesea acompaniate și de câte-un taraf.

Demonstrații culinare, cu Mircea Dinescu

Urmează apoi filmele, proiecțiile de seară, vedetele festivalului. Anul ăsta am văzut la Divan Gadjo Dilo, cu Rona Hartner, actrița fiind de altfel prezentă în festival, pe care nu îl mai văzusem, așa că m-am minunat pentru prima dată de cum se pot înțelege, fiecare pe limba lui, un francez și un țigan. Și tot acum am văzut Afterparti, o producție sârbească ce-ți arată un Belgrad destrăbălat, cu cluburile lui, cu drogurile, cu viața de zi cu zi, cu superficialități și clișee, cu pasiuni care se sfârșesc atunci când se luminează și cu iubiri care nici ele nu durează la nesfârșit, e Belgrad la urma urmei, și Belgradul e dur, ai mai auzit asta.

Și când filmele se încheie, începe din nou muzica, uneori sunt concerte, cum a fost concertul trupei IMPEX (în care cântă Andrei Dinescu, fiul poetului), concert pe care însă recunosc că l-am ratat, nu mai sunt nici eu chiar tânără, iar la Divan zilele sunt parcă prea lungi ca să mai pierzi și toate nopțile. Am plecat de la Cetate când ultimul weekend din festival începea, iar acela era un weekend mai ales pentru public, invitații care ocupaseră până atunci casa și împrejurimile își luau acum valizele, iar camerele lor erau luate de cei care își făcuseră rezervări să vadă, la rândul lor, filme în atmosfera aceea de niciunde altundeva, în care parcă se întâlneau toate îndrăgostelile balcanice la malul Dunării.