Chiar şi atunci când nu cântă, Alexandru Tomescu poartă după el o vioară invizibilă. Adesea, când îi pui întrebări sau când îţi povesteşte, închide ochii şi îşi înclină uşor capul, de parcă ar interpreta cea mai frumoasă lucrare a lui Bach şi n-ar vrea să scape vreo imagine superbă transmisă de aceasta. O muzică perfectă!

de Bogdan Nicolai

În cazul unei opere, partitura este aceeaşi. Ce face diferenţa între un violinist care interpretează corect şi unul memorabil? 

Dacă te limitezi la a reproduce ceea ce a scris compozitorul în partitură, muzica nu are viaţă, nu se ridică până la sufletul oamenilor. În domeniul artistic, maşinile încă sunt foarte departe. Ceea ce te emoţionează este sufletul pe care şi-l pune interpretul în ceea ce cântă, felul în care participă, toată această energie transmisă. Spre deosebire de alte feluri de muzică, cum e muzica de jazz în care se improvizează mult, în muzica clasică avem, într-adevăr, această partitură, această foaie de parcurs, dacă vreţi, în care compozitorii ne-au spus cum văd muzica lor. Johann Sebastian Bach nu scria absolut nicio indicaţie, nici de tempo, de nuanţe, cât de tare, cât de încet. Câteodată nu scria nici măcar la ce instrument trebuie să interpretezi, ne-a lăsat o muzică pură și suntem liberi să-i dăm viaţă cu orice instrument. La polul opus, George Enescu, cel mai la îndemână exemplu, a plecat dintr-o bună dorinţă de a uşura sarcina interpretului și a scris în partituri, în cel mai mic detaliu, absolut tot ceea ce trebuie să cânţi, unde să respiri. Asta a făcut ca partitura să fie încărcată cu o mulţime de informaţii, lucru care pe mulţi îi sperie şi îi îndepărtează. Sigur, şi într-un caz, şi într-altul, sarcina interpretului este, în primul şi în primul rând, să absoarbă cât mai mult din muzica de acolo, să o asimileze, în aşa fel încât ea să devină parte integrantă din modalitatea sa de gândire. Învăţarea notelor, a indicaţiilor din partitură, este o etapă importantă, dar nu singura, nu ultima. Abia aici începe munca de creaţie, muzica intră în sângele tău, te obsedează, lucrează în clipa în care eşti pe scenă, când dormi, când mergi pe stradă. Este un mix între suflete. Sufletul interpretului şi cel al compozitorului… La acest nivel lucrăm. Suntem niste chirurgi care operează pe suflet. E nevoie de o linişte perfectă pentru a nu perturba nimic din ce se întâmplă acolo. Sufletul e ceva extrem de fragil.

Cum reuşiți să ajungeţi la liniştea aceasta?

Liniştea e importantă. Din păcate, în şcoli se studiază partea fizică a cântatului la vioară, unde să pui degetul ş.a.m.d. Dar, în egală măsură, este importantă dimensiunea spirituală a actului artistic, şi anume cum gândeşti piesa pe care o cânţi. Trebuie să gândeşti piesa înainte să o cânţi. Sunt lucruri pe care încerc să le explic de fiecare dată când am cursuri de perfecţionare. Săptămâna viitoare voi fi la Mihăileni, la casa lui George Enescu. Îi provoc pe studenţi să gândească ceea ce cântă, nu doar să cânte, să aibă o viziune cu creierul. Care este punctul culminant? Când este punctul de surpriză?

S-a întâmplat vreodată să urcaţi pe scenă într-o altă stare decât cea cu care ar fi trebuit să ajungeţi pentru a interpreta corect?

Și artiştii sunt oameni şi poate se mai enervează, au zile mai bune, mai proaste, tristeţi, elemente neprevăzute, decese în familie, dar show must go on. Că eşti bolnav, că eşti trist, că echipa ta de fotbal preferată a pierdut, trebuie să faci orice sacrificiu.

Dar s-a întâmplat vreodată să simțiți că opera a fost distorsionată?

Yehudi Menuhin făcea yoga, îşi aduna forţele spirituale. Yasha Heifetz nu accepta niciun concert dacă nu i se garantau minim trei ore înainte de concert pentru a se pregăti, deci fiecare are un timp al lui pentru a intra în starea respectivă. De exemplu, anul trecut, în turneul Stradivarius, când am cântat Sonata pentru Piano Solo de Béla Bartók, scrisă în cel de-al Doilea Război Mondial, o operă foarte dramatică, dificultatea nu era cea tehnică, ci încercarea de a intra seară de seară într-o stare dramatică, tragică, epuizantă. Acelaşi program zile la rând, săptamâni la rând, poate chiar luni… ajungi la un grad de înţelegere al muzicii care nu îţi este accesibil altminteri.

Ce ritualuri aveți înainte de concert?

Având foarte multe concerte în fiecare an, dacă aș avea niste ritualuri foarte complicate ar însemna să mă izolez de cei din jur. Desigur, atunci când vorbim despre un program cu o durată mare, cum ar fi Integrala Johann Sebastian Bach, înseamnă două ore și jumătate de muzică. Acolo, într-adevăr, trebuie să fii și într-o formă fizică, nu doar mentală, ca să reziști fără pauză la o toată această provocare. Odihna este foarte importantă, concentrarea mentală, alimentația, totul. La urma urmei, totul contează. Organismul dispune de resurse uluitoare. În turneul cu Integrala Capriciilor lui Paganini, aveam pietre la rinichi și crize renale cu dureri îngrozitoare, îmi făceau injecții din șase în șase ore, și, în mod miraculos, în clipa în care eram pe scenă, nu mai simțeam nicio durere, eram transportat în altă lume. Deci există o forță mentală care este capabilă să funcționeze atunci când îi cerem imperios să facă acest lucru.

În fiecare zi interpretați ceva de Bach, tocmai pentru că el avea această relație profundă cu divinitatea.

Johann Sebastian Bach avea acea curățenie spirituală. El este pâinea cea de toate zilele, cum îl numea George Enescu. Din păcate, el a scris doar șase sonate pentru vioară, iar pentru vioara solo mi-aș fi dorit să fi fost mai productiv.

Ce vă inspiră pentru a cânta?

Surse de ispirație sunt peste tot, trebuie doar să le percepem ca atare și să le trăim. Este vorba despre acest concept care începe să ajungă și pe la noi, mindfulness , adică să te bucuri de fiecare moment.

Ați simțit vreodată că descoperiți secrete, mesaje la care nu ai acces la primele audiții?

Mesaje ascunse, da. Johann Sebastian Bach, l-am tot amintit, era de profesie matematician și muzica era un fel de hobby. Educația lui în domeniul matematicii transpare la o analiză muzicală atentă. Analiza muzicală îți poate releva frumuseți de ordin abstract. Când analizezi o Fugă de Bach poți descoperi diverse relații matematice, principii matematice enunțate cu ajutorul muzicii.

Există vreo lucrare care încă vă pune în dificultate?

În domeniul interpretării muzicale, niciodată nu ajungi la un rezultat final definitiv. Perseverăm, explorăm și experimentăm întreaga viață. Sunt lucrări despre care se spune că ar fi bine să fie abordate la maturitate, la peste 40 ani. Acum, că am împlinit și eu această vârstă, altfel văd concertul de Beethoven, concertul de Brahms, aceste lucrări mari. De aceea, eu cred că este important ca, mai ales cei tineri, să cânte o muzică pe care să o înțeleagă, cu care să rezoneze.  Sigur că un copil poate fi dresat să cânte ca și cum ar avea 40 ani, dar el nu simte așa ceva și asta este, mai degrabă, un proces artificial. Sunt copii pregătiți pentru concursuri, dar adevărata probă, după concurs, nu este câștigarea lui, ci în ce măsură, câștigătorul concursului confirmă speranțele puse în el când i s-a dat premiul respectiv.

Ce compozitor v-ați fi dorit să întâlniți?

Dacă l-aș fi văzut pe Bach, l-aș mai fi rugat să mai scrie ceva, dar, în vremea lui, vioara era un instrument căruia nu i se acorda așa multă importanță ca astăzi. Mi-ar fi plăcut să vorbesc și cu George Enescu. Pe George Enescu nu îl văd doar ca pe un simplu compozitor, ci ca pe un artist complet, este unul dintre ultimii artiști renascentiști. A excelat în toate domeniile: compozitor, pianist, violonist, pedagog, dirijor și, dincolo de toate acestea, ca om.

Românii îl cunosc îndeajuns pe George Enescu?

În România avem o relație destul de delicată cu marile figuri culturale, fie că vorbim despre Enescu, Eminescu sau Brâncuși. Sunt foarte foarte respectați, dar acest respect excesiv îi transformă pe acești artiști uriași în statui intangibile. Mi s-a părut foarte important să umanizăm muzicienii.

V-ați implicat în foarte multe cauze sociale. Cât e de important ca un artist să nu ignore partea asta?

Nu este o obligație. Fiecare trebuie să-și asculte sufletul. Dacă simți că este bine să faci așa ceva, atunci e frumos să dai tot ce ai mai bun pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie. Am făcut lucrul acesta încă de când eram elev de liceu. În anii ‘90, am cântat împreună cu tatăl meu o serie de recitaluri caritabile, în Anglia, pentru copiii bolnavi de cancer de la Spitalul Caraiman din București. Apoi au fost niște concerte caritabile în care am strâns bani pentru a renova sala de concerte a Liceului George Enescu, unde eram și eu elev. În ultimii ani, Programul Stradivarius a avut această dimensiune caritabilă foarte importantă pentru Asociația Nevăzătorilor din România, copiii hipoacuzici, Asociația Inima Copiilor, Spitalul Marie Curie, Asociația Hopes & Homes for Children Romania, care își propune să revoluționeze sistemul de ocrotire aa copiilor din România. În ultimii ani, împreună cu fundația Pro Patrimonio Șerban Sturdza, ne-am canalizat eforturile pe casa lui George Enescu de la Mihăileni și pe transformarea acestui loc într-un Centru Cultural cu Academie de Muzică și arte vizuale pentru copiii din zonă. Lui Enescu i-ar fi plăcut un astfel de loc, o școală plină de copii, cu muzică, inclusiv muzică populară, pentru că, să nu uităm, primul profesor de vioară al lui George Enescu a fost chiar un lăutar, Nae Chioru’, iar Enescu chiar i-a făcut portretul în prima parte din Suita Impresii din copilărie, personaj real poate care i-a deschis apetitul pentru muzică.

Ce altă muzică ascultați?

În ultimii ani am început să ascult multe cântece pentru copii, avem o fetiță de doi ani și jumătate. Eu și soția mea ne-am dat seama că repertoriul nostru de cântece pentru copii este limitat la 4-5 titluri și trebuie să-l completăm. 

Vă moștenește pasiunea pentru vioară?

Este curioasă, îi place să se joace, are deja o vioară mai mică. Sigur, la 2 ani și jumătate este mult prea devreme să te gândești la așa ceva, dar e important că se poate juca cu ea, că o poateatinge, poate înțelege în ce fel funcționează. Multă lume m-a întrebat dacă intenționăm să o dăm la vioară, să o facem violonistă. Răspunsul este că cel care alege și are ultimul cuvânt este, evident, copilul. Rolul părintelui este de a-l sprijini și de a-l încuraja în alegerile sale.

Ce sporturi practicați? Ați venit cu bicicleta…

Nu este un sport, este un mijloc de transport. Merg pe bicicletă din clasa I, îmi place acestă senzație de libertate și de flexibilitate. Mi-aș dori să avem mai multe piste pentru biciclete aici. După ce am mers cu bicicleta în Amsterdam, mi-am dat seama ce înseamnă respectul. Îmi place să înot, condiția fizică este foarte importantă pentru un violonist, mai ales dacă este vorba despre o carieră profesionistă. Am colegi mai tineri decât mine care au renunțat sau au făcut pauze importante pentru că aveau probleme fizice. Tot corpul este, cumva, contorsionat, este întors. Nu este o poziție naturală ca la pian sau la violoncel. Pentru ca totul să funcționeze pe termen lung, sunt necesare exercițiile fizice practicate în mod constant. Îmi place să merg pe munte, îmi place aerul curat.

Care este marea dumneavoastră ciudățenie?

Nu știu, de vreo trei ani încoace sunt vegan. Este un trend în continuă creștere. În Turneul Stradivarius, noi, cei trei soliști (eu, Sânziana, Omar), eram numai la restaurante vegane sau raw și avem deja o hartă a acestor locuri din țară.

Ce vă place să citiți?

Citesc ce-mi pică în mână, am citit niște cărți de călătorie, una despre Patagonia, alta despre o călătorie de 3.000 km pe jos în Japonia. Îmi plac aceste movies road books. Îmi place și beletristica, acum am terminat Aviatorul de Vodolazkin, îmi plac cărțile din seria Raftul Denisei. Este foarte important să ai oameni de cultură, care, prin alegerile lor, ajung să educe generații întregi.

Cum vi se pare muzica de astăzi? Muzica de la radio, din cluburi…

Ca în orice epocă istorică, momentul prezent presupune o întreagă paletă de stiluri care coexistă. Unele mai bune, altele mai puțin inspirate. Cel care face selecția este timpul. Dacă este ceva valoros, va rezista.

Care este prima lucrare pe care i-o veți arăta Katerinei când va fi la vârsta la care va putea înțelege muzica mai profund?

Deja trăiește încojurată de muzică, ascultă muzică în fiecare zi. Chiar ieri, la Ateneu, a fost la primul concert din viața ei și chiar a rezistat o oră și jumătate. Este important să nu fie prezentată ca un fel de Baubau, ca pe uleiul de pește – groaznic la gust, dar sănătos. Trebuie să fie un soi de relație personală. Unii o descoperă mai târziu, unii nu o vor descoperi niciodată. Copiilor le place să interacționeze cu instrumentele, să înțeleagă cum funcționează, să le atingă, să experimenteze. Am făcut odată la Paris, la Sala Galvani, un concert educativ pentru copiii din Paris și, la un moment dat, dirijorul a făcut un lucru greu de imaginat. A invitat un copil, i-a dat bagheta și i-a spus să o ridice ca să vadă ce se întâmplă. Toată orchestra era pregătită și a început să cânte. A fost atât de încântat și deja se simțea dirijor. Greșim când ne luăm prea în serios. Limba română este o excepție, dar „a cânta” este desemnat, în majoritatea limbilor europene, prin „a te juca ”. În fiecare dintre noi este un copil care trebuie scos la lumină.

Foto: Ioana Hameeda