Cu siguranță ai intrat cel puțin o dată pe site-ul său și i-ai citit articolele. Și te-ai „intersectat” de multe ori cu postările de pe pagina sa de Facebook, o pagină care a trecut de 297.000 de fani. Îl cunoști prin intermediul textelor sale, ai auzit sau ai citit tot felul de lucruri despre el, însă întotdeauna ai rămas cu o întrebare: Cine este Cristian Șimonca sau, mai bine zis, Otravă? Dacă mă întrebi pe mine, Otravă este un tip foarte deștept și asumat, care știe exact ce face și ce vrea. Ca să nu mai spun de faptul că e la curent cu tot ce mișcă în teatrul românesc (merită să arunci o privire și pe secțiunea de Teatru de pe Blogu lu’ Otravă) și are o mulțime de propuneri în materie de filme, concerte (Placebo este întotdeauna pe lista lui) și, mai ales, destinații de vacanță.

Ce făceai până să te apuci de scris în online? Ce a fost înainte de Blogu lu’ Otravă?

Eu am avut o dilemă când eram în clasa a XII-lea, pentru că nu știam să fac nimic și nu-mi plăcea absolut nimic, aveam două variante mari și late: teatru, era o facultate pe care o terminase tatăl meu care a fost actor și care, din punctul meu de vedere, e cea mai frumoasă facultate, și jurnalism, pentru că îmi plăcea să scriu tot felul de lucruri, mai ales pe sport, eram mega-fan și sunt în continuare. Și atunci a fost o discuție simplă, singura discuție cu ai mei legată de școală, care mi-au zis: „Dacă faci teatru, o să fii un muritor de foame într-o țară în care din treaba asta se moare de foame la propriu, iar dacă faci o facultate de jurnalism, ai șansa să se întâmple niște lucruri”. La momentul acela, vorbim de anul 2001, presa era văzută mai bine, se câștiga mai bine și era și un boom, apăruseră tot felul de locuri în domeniul ăsta și atunci am zis: „OK, hai să facem jurnalism!” Și Brăduț Ulmanu, unul dintre profesorii mei, mi-a explicat care e treaba cu blogurile, când venea la cursuri, el se uita pe tot felul de bloguri din America și mi-a zis: „Vezi că ăsta e viitorul”. Și cred că acum totul e pe net, cred că, la un moment dat, televiziunea va fi o extensie a Internetului. În 2003 m-am angajat ca reporter pe sport în Mediafax, iar în 2005, când am terminat facultatea, m-a sunat o prietenă de-a mea, Maria Apostol, care pe vremea aia lucra în Pro și m-a întrebat dacă nu vreau să mă angajez la Sport.ro, că se făceau angajări. M-am dus la un interviu, m-au angajat la Sport.ro, iar apoi m-am mutat la Pro TV. Și în Pro am fost pe Sport vreo șapte ani, după care am trecut pe tot ce înseamnă social media, pagini de Facebook și promovare online.

Cum a început treaba asta cu blogul și de unde vine Otravă?

În 2006, am început o joacă  în fața calculatorului, pe o platformă de Blogspot, de-aia bătrânească, am zis: „Hai să îmi fac blog”. Porecla era dobândită de prin 2005, din Pro TV, de la fostul meu redactor șef de la sport, Felix Drăghici, care îmi arunca tot felul de fitile, la un moment dat, a spus ceva de genul: „Domne, ăsta e otrăvitor!”, iar de atunci am rămas Otravă, am rămas cu porecla. Și am zis că, dacă tot fac blog, să fie Blogu lu’ Otravă. Așa că am făcut o chestie pe un Blogspot, o chestie primitivă, și nu am făcut nimic să mă promovez sau ceva de genul ăsta. Scriam acolo când aveam timp și când nu eram în Pro. Prin 2008-2009, fiind nebunia cu Facebook-ul, mi-am făcut și pagina de Facebook. După asta, un prieten, care are o firmă de hosting, m-a întrebat dacă nu vreau să treacă și blogul meu pe o platformă, să arate civilizat, și el mi-a trecut tot ce aveam pe o platformă de WordPress, în .ro. Am început apoi pe Facebook ușor, ușor, au început să se adune acolo niște oameni care au dat like. Mă mai întreabă și acum unii ce să facă cu blogul lor. Ce să le zic? Scrii mult, te ții de asta.

În ce moment ți-ai dat seama că blogul tău ia amploare?

Vedeam că erau chestii share-uite pe Facebook sau pur și simplu erau articole care aveau foarte multe like-uri, adică sunt niște interviuri pe care le-am făcut și niște postări care aveau 100 000 de like-uri. A fost o chestie foarte naturală și, la un moment dat, văzând oamenii din agenții sau clienții că există treaba asta, au venit către mine cu diverse propuneri de campanii. Îmi spunea cineva: „Domne’, ce business ai făcut, ce repede ai început să monetizezi blogul”, dar nu a fost deloc repede, adică eu am început blogul în 2006 și am câștigat primii bani prin 2013. E un miraj cumva, ia uite, ăsta a făcut nu știu ce pagină și uite câți oameni are și câți bani face! E o chestie de mulți ani, trebuie să fii constant. Nu poți să pui trei link-uri, două poze, un video și să spui că nu ai avut rezultate. Eu n-am avut zi în care să zic: „Azi nu vreau să pun nimic”. Asta e o chestie la care cumva te abonezi și vrei să primești câte ceva în fiecare zi din partea acelui om. Că e un clip, că e o poză, că e un status, că e un link către site, e normal să fie în fiecare zi ceva. Cred că, într-o chestie de genul acesta, cel mai mult contează să fii constant. Și chiar îi încurajez pe toți oamenii să își facă blog, dacă au ceva de spus, mi se pare că e un loc pentru toată lumea.

Îmi povesteai că ești pasionat de sport din copilărie și că te-ai ocupat ani buni de acest domeniu. Cum ai trecut de la sport la articolele despre relații?

Sportul e una dintre pasiunile mele, de când eram mic îmi notam tot felul de chestii. Pentru mine a fost ceva natural, când am vrut să fac jurnalism, n-am stat să mă gândesc dacă vreau jurnalism politic, social sau nu mai știu de care, am zis direct că vreau la sport. Apoi, legat de ideea cu blogul și cu scrierea lucrurilor de genul ăsta, mă întreba cineva dacă e ficțiune și i-am zis că n-aș putea să scriu ficțiune, mi-aș dori, dar nu pot. Pur și simplu au fost niște întâmplări, lucruri prin care am trecut eu la un moment dat. Și cred că au fost citite de atât de mulți oameni, pentru că lumea, cumva, s-a regăsit în ele. Te gândești că și ție ți s-a întâmplat. E un lucru care se întâmplă și atunci când citești o carte, și atunci când te duci la un spectacol de teatru, iar când te regăsești în ceva și empatizezi cu lucrul respectiv, spui: „Da, domne’, asta îmi place, este OK!” Sunt lucruri prin care a trecut toată lumea: începutul de relație, când o iei razna și uiți să mai mănânci, apoi îți pui tot felul de întrebări, evoluezi, sunt momente pe care toată lumea le-a trăit.

Primești mesaje de la cititori, îți cer oamenii sfaturi?

Primesc mesaje și răspund tuturor mesajelor, pentru că mi se pare o chestie normală. Dacă aș trimite o întrebare către cineva, și mie mi-ar plăcea să mi se răspundă. Sunt tot felul de mesaje, băieți care întreabă ce, cum, de ce, fetele la fel, dar nu le dau sfaturi, îi îndemn să vorbească unul cu altul, pentru că ei sunt singurii care pot să rezolve problema. Le spun tuturor că nu vreau să dau sfaturi, pentru că nu mă pricep, nimeni nu știe mai bine decât cei doi care sunt implicați. E simplu să îți dai cu părerea din exterior, trăim într-o țară în care toată lumea dă sfaturi și toată lumea știe mai bine ce trebuie să faci tu. Viața nu e matematică, nu sunt rețete, până la urmă e vorba de cum negociezi tu niște lucruri care ți se întâmplă, cât ești de deschis. Și cred că totul ține de dialog între oameni, de comunicare. Ne învârtim într-o lume în care ne punem o mască pe față pentru mulți oameni și ei au o mască pe față la rândul lor, dar cred că atunci când mergi acasă, la persoana cu care ești, nu mai ai nevoie de acea mască. Nu mai trebuie să faci niciun fel de joculeț, trebuie doar să fii tu.

În lumea asta online apar mereu tot felul de controverse. Cum te descurci cu criticii și criticile? Te afectează în vreun fel?

N-are cum să te afecteze pentru că tu știi ce faci, ești apreciat de niște oameni care îți dau un like, îți trimit mesaje, te bucuri când vezi că un articol a fost citit de 50 000 de oameni sau ceva de genul ăsta. E mult mai importantă treaba asta decât că au spus trei persoane că nu le place.  Trebuie să fii tare trist să te plângi sau să fii nemulțumit că ăla scrie nu știu cum sau că face nu știu ce, mai ales că ai o tonă de alternative. E ca și cum te-ai supăra că la televizor există emisiuni de cancan. Ai telecomanda, știi butoanele, schimbi. Atâta vreme cât ai alternativă, nu poți să te plângi. Iar pe Internet ai o grămadă de alternative: nu îți place cum scrie nu știu cine din România, găsești din afară, sunt o mulțime de oameni care scriu extraordinar de bine, care au bloguri mișto. Treaba asta cu hatereala va exista întotdeauna, oameni care nu te cunosc scriu despre tine. Interesant e că, atunci când te întâlnești față în față cu ei, nu mai sunt zmeii care erau în fața calculatorului.

Care sunt pasiunile tale din offline?

Teatrul. Eu am copilărit în Teatrul de Comedie, stăteam în cabină, vedeam același spectacol de 10-15 ori, probam costume, sunt în continuare foarte pasionat de teatru. Aveam obiceiul să merg la teatru chiar și de două ori pe săptămână la un moment dat, am mulți prieteni din zona asta și am și cunoscut, prin intermediul tatălui meu, mari actori: Ștefan Iordache, cu care era tata foarte bun prieten, Besoiu, Dinică, Iurie Darie. Am avut norocul să îi cunosc, acum mă știu și cu cei din generația tânără de actori, fac interviuri cu ei pentru că vreau să încurajez mersul la teatrul și la filmul românesc. E un pariu pe care l-am pus eu cu mine, aș vrea să aduc cât mai mulți oameni în sălile de cinematograf și de teatru. Dar lucrurile încep să se miște, sunt o grămadă de chestii care se întâmplă și care nu se întâmplau înainte. Am trăit perioade în care se jucau spectacole cu doi, trei oameni în sală, a fost o perioadă, imediat după Revoluție, când s-a băgat cablu în casele oamenilor și toată lumea se uita la televizor, nu mai venea nimeni la teatru. Acum lucrurile s-au schimbat radical, sunt oameni care au făcut niște lucruri senzaționale pentru teatru: Ducu Darie, la Bulandra, teatru care e invitat la festivaluri din afară, George Mihăiță, la Teatrul de Comedie, la Odeon se întâmplă lucruri frumoase, la Nottara la fel, chiar am primit un mesaj că, din stagiunea asta, revin în sediul lor. Acum am trecut în partea cealaltă, sunt spectacole la care nu găsești bilet nici cu trei săptămâni, o lună înainte. Este ideal, așa ar trebui să fie. Lucrurile se mișcă bine. La film la fel, anul ăsta au fost peste 20 de premiere de film românesc. Am fost la Siernevada la TIFF, când am văzut că durează trei ore, m-am panicat un pic, dar mi se pare de departe cel mai bun film românesc pe care l-am văzut în ultima vreme. Și am mai fost la TIFF la Câini, cu doi actori incredibil de mari din punctul meu de vedere, Vlad Ivanov și Gheorghe Visu, sunt geniali împreună. Am mai văzut Ilegitim, foarte bun, #Selfie 69, un film despre tot ce înseamnă generația tânără, s-au adunat foarte mulți oameni în jurul lui, de la Maia Morgenstern la Maria Dinulescu, Marian Râlea, George Piștereanu. Plus Loredana, Antonia, Codin Maticiuc. Două lozuri, iarăși, care va avea premiera în această toamnă. Încep să se întâmple lucruri bune, se mișcă treaba.

Travel Inspiration

Despre vacanțe și locuri care merită văzute, Otravă poate vorbi la ore în șir. Vara aceasta a fost în sudul Italiei, care i-a plăcut foarte mult, de cosmopolitul Berlin este absolut fascinat, iar în Mykonos s-a distrat pe cinste anul trecut (toate excursiile sale sunt bine „documentate” din punct de vedere vizual pe contul lui de Instagram: @bloguluotrava. Check this out!).

Foto: Lilebuba Photography, Instagram