Când am început să îi citesc romanul de debut, O noapte, Marcovici, nu știam mai nimic despre Ayelet Gundar-Goshen. Doar că scrie minunat și că povestea spusă de ea este fascinantă (și nici măcar nu terminasem cartea!). Iar după ce m-am documentat puțin, am aflat că este psiholog (și încă unul foarte pasionat) și scrie scenarii de film, așa că m-am hotărât să aflu chiar de la surprinzătoarea Ayelet cum este să fii scriitor în Israel și care a fost ideea de la care a pornit O noapte, Marcovici (editura Nemira).

Ești psiholog, scrii scenarii, ai devenit și autoare. Pare o adevărată provocare. Cum te-ai decis să scrii prima ta carte, O noapte, Marcovici?
De fapt, nu m-am hotărât să scriu o carte, ideea pentru această poveste mi-a venit în timpul unei întâlniri plictisitoare de familie acasă la iubitul meu. „Cine locuiește în acea casă?”, l-am întrebat eu pe prietenul meu prima dată când m-a dus în satul părinților săi. Acea casă din spatele gardului nu era neapărat întunecată sau misterioasă. Nu avea iederă pe pereți, nu erau agățați lilieci de acoperiș, dar cu toate acestea venea un soi de tristețe din acea curte, cum din alte curți vine miros de grătar sau se aud voci vesele de copii. „Frumoasa Bella locuiește acolo”, mi-a răspuns el. I-am aruncat privirea pe care orice femeie i-o aruncă iubitului său atunci când acesta spune că o alta este frumoasă, iar el a adăugat imediat că frumoasa Bella are 80 de ani și este cea mai nefericită femeie din acel sat. „De ce e nefericită?” Imediat mi-a fost captată atenția. Nimic nu aprinde o conversație mai tare decât subiectul nefericirii altuia. Aparent, Bella nu era doar frumoasă. Era foarte frumoasă. Genul de femeie care face mierlele să zboare de-a-ndoaselea. Bărbații să înghețe. Însă dintre toți bărbații care înghețaseră la vederea ei – și au fost destui – destinul său a făcut ca ea să se mărite cu cel mai ticălos bărbat din sat. Atunci a fost prima dată când am auzit acea poveste. Și când am auzit-o, am știut că trebuie să o scriu.

Povestește-mi puțin mai mult despre O noapte, Marcovici. Cine este Marcovici în poveste? Ce face el?
În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, un grup de fermieri evrei au părăsit Palestina (n.red.: Palestina, care includea și teritoriul de astăzi al Israelului, era administrată de britanici în acea perioadă) pentru a ajunge în Europa. Planul lor era să se căsătorească fictiv cu evreicele de acolo care nu aveau voie să intre în Israel din cauza legilor britanice. Aceste căsnicii aranjate aveau scopul de a salva acele femei din Europa Nazistă, pentru ca ele să ajungă în Israel pe sub nasul britanicilor. Astfel, mariajul s-a transformat dintr-un simbol al iubirii, cea mai intimă legătură, într-o afacere națională. Odată ce ar fi ajuns în Israel, toți acești oameni puteau divorța și își puteau continua viețile. Cărțile de istorie glorifică această operațiune, însă niciuna dintre ele nu menționează povestea frumoasei Bella, care s-a măritat cu un fermier ce a fost atât de fermecat de ea încât, atunci când au ajuns în Israel, a refuzat să îi redea libertatea. A ținut-o lângă el împotriva voinței sale, invocând puterea normelor religioase. Este o lege care încă persistă în Israel: odată ce o femeie se căsătorește religios, aceasta nu mai poate divorța fără permisiunea soțului său. Dacă acesta nu-și dă acordul, ea este forțată să rămână măritată cu el. Femeia nu se poate căsători cu un alt bărbat, iar dacă face copii cu altul, aceștia sunt considerați bastarzi și sunt condamnați de comunitate. În acest punct al poveștii, toată lumea arată cu degetul către personajul negativ. Așa am făcut și eu când am auzit întâmplarea prima dată. Dar apoi psihologul din mine și-a intrat în rol. În loc să îl condamn pe acel bărbat, am încercat să îl înțeleg. M-am întrebat ce îl poate determina pe un om să țină cu forța o altă persoană. Am început să mă gândesc la toți cei ce refuză să renunțe la ceva ce își doresc foarte mult în speranța că, dacă se agață cu putere de dorința lor, acel ceva va deveni în cele din urmă al lor. M-am hotărât să îl numesc Jakob Marcovici. I-am împrumutat numele de la un prieten de-al bunicii mele, pe care îl știam de când eram copil, dar căruia nu îi puteam reține niciodată numele. Am hotărât ca acest fermier să fie genul de bărbat de care să nu îți aduci aminte. Dacă Bella era lebăda cea frumoasă, atunci Marcovici trebuia să fie melc, un personaj în umbră.

Cum ți-a influențat scrisul experiența ta ca psiholog?
Sunt psiholog, așa că lucrez cu foarte mulți oameni, iar ceea ce îmi place mie cel mai mult la asta e că oamenii nu încetează niciodată să te surprindă. De fiecare dată când mă gândesc cu aroganță că am reușit să înțeleg perfect o persoană, în următoarele două ședințe de consiliere mi se demonstrează că am greșit. Unora le place să se uite la priveliște, la lacurile de munte și așa mai departe. Mie îmi place să mă uit la oameni, să îi văd cum se schimbă în fața ochilor mei. Îmi place să mă uit la oamenii din autobuz și să mă întreb cum mănâncă ei sushi, cum fac dragoste, cum se ceartă cu părinții, cum discută cu șefii lor. Cred că nici în psihologie și nici în literatură nu putem judeca oamenii așa cum o facem în viața reală. În schimb, ar trebui încercăm să îi înțelegem și, mai ales, să înțelegem motivațiile din spatele lor.

Spune-mi care este situația în ceea ce privește libertatea de exprimare în Israel. Ai simțit vreodată presiuni vizavi de munca ta ca scenarist și autor?
Într-un stat atât de tensionat ca Israelul, subiectele literare sunt puse, de regulă, pe ultimele pagini. Dar, la începutul lui 2016, literatura a ajuns pe primele pagini datorită unui singur roman, Border Life, al lui Dorit Rabinyan. Ministrul Educației din Israel a interzis această carte în școli, pentru că este o poveste de dragoste între o evreică și un palestinian. Oamenii își închipuie că autorii scriu în liniște și solitudine, dar adevărul este că nu e cameră mai gălăgioasă decât cea a unui scriitor. Când scriu despre o scenă sexuală, bunica mea care a murit e undeva în fața biroului meu și îmi spune să nu îmi uit manierele. În alte momente, sunt părinții mei, care îmi spun să nu mai scriu despre problemele de familie, sunt criticii, publicul, femeia de la librărie, iubitul meu, fetița mea. Toți stau în jurul meu și mă întreabă: „De ce ai scris lucrul acesta?”. Iar acum, ca și când asta nu ar fi fost suficient, îl mai am și pe Ministrul Educației pe cap. Este foarte politicos domnul ministru, adorabil, fermecător, așa cum era și în campania electorală. Dar el îmi spune mie că, dacă vreau ca următoarea mea carte să fie inclusă în programa școlară, să ajungă la fiecare student din Israel, ar fi bine să nu scriu despre palestinieni. Așa că da, simt presiuni…

Ce planuri de viitor ai? Pregătești o nouă carte?
Da, în prezent lucrez la un nou roman. Decizia de a scrie o carte nu e cu mult diferită de cea de a zbura pe un dragon. În fața ta este ceva înfricoșător, dar tu, în loc să fugi, te urci pe spatele lui. E mai mare decât tine, are aripi uriașe, iar tu trebuie să fii capabil să îl controlezi. În caz contrar, te va învinge. Dar partea proastă atunci când vine vorba de cărți și dragoni e că, dacă ai reușit o dată să ai succes, nu înseamnă obligatoriu că vei avea și a doua oară.

Foto: Nemira