În februarie, Adina Pintilie câștiga Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin pentru Touch Me Not / Nu mă atinge-mă, lungmetrajul său de debut, o poveste pe tema intimității și a explorării corpului uman care a câștigat instantaneu aprecierea criticilor. Filmul a ajuns și în competiția Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), iar proiecțiile de la Cluj-Napoca au fost sold-out. Și este greu să descrii în cuvinte încărcătura emoțională pe care o ai atunci când urmărești o astfel de peliculă, un film care nu a lăsat indiferentă absolut nicio persoană din public. E o experiență cinematografică la care simți intens. La granița fluidă dintre realitate și ficțiune, TOUCH ME NOT este o explorare personală care pune sub semnul întrebării ideile preconcepute pe care le avem despre intimitate, corp și sexualitate, ca aspecte esențiale ale naturii umane. Iar despre acest proiect inedit ne povestește mai multe chiar Adina Pintilie… în rândurile ce urmează.

Care a fost punctul de plecare al acestui film? De la ce a pornit proiectul?

Filmul acesta nu e nici ficțiune, nu e nici documentar, nu e nici film experimental, noi refuzăm etichetele, pentru că pot să-ți creeze o impresie greșită despre film. Preferăm să-l numim un film-cercetare, un film-proces. A început cu niște ani în urmă de la ideea asta că eu, atunci când aveam douăzeci de ani, credeam că știu tot, credeam că știu cum stau lucrurile cu intimitatea, cu relațiile, ce înseamnă frumusețea, cum funcționează dorința, credeam că știu foarte clar aceste lucruri. Ei, și în următorii douăzeci de ani de viață reală, în care am avut contacte cu oamenii, mi-am dat seama că, de fapt, nu știu nimic. Viața e mult mai complexă decât ce te învață familia și societatea despre intimitate. Iar proiectul a pornit de la curiozitatea mea, de la dorința de a renunța la ce cred că știu și de a încerca să reînvăț lucrurile, să descopăr cu ochii deschiși cum oamenii pot avea acces la intimitate în cele mai surprinzătoare moduri. Și undeva prin 2010-2011, din motivația asta emoțională, filmul a pornit ca o cercetare. Încă de la început a fost o cercetare.

Ce ai urmărit în procesul de casting? Cum ai ales personajele?

În procesul de casting am început să caut oamenii cu care să lucrez, am făcut un casting mai degrabă cum se întâmplă în documentar. Au fost interviuri în care am încercat să cunosc omul de lângă mine, să-l simt, să văd cum relaționează cu camera, cât de deschis este la tipul ăsta de proces. Dar foarte important pentru mine a fost să simt că ei au o motivație emoțională foarte puternică de a face parte dintr-un astfel de proces, pentru că a fost un proces de cercetare în zona asta sensibiliă a intimității. A fost un proces care a implicat pentru noi foarte multe riscuri emoționale, a fost nevoie să simt că au o dorință de a lucra pe zona de intimitate, cu camera, într-un film. Că au ceva de împărtășit cu privitorul. Pentru că atunci când lucrezi cu camera, cu echipa de filmare, e clar că știi că vei fi văzut, o faci foarte conștient, știi că vei împărtăși o parte foarte privată din sufletul tău cu altcineva, cu un străin pe care nu-l cunoști. Pornind de la principiul ăsta, cumva încă de la început, filmul a fost un fel de invitație la dialog. Fiecare personaj a vrut să transmită ceva, să intre într-o discuție cu privitorul.

Ai avut de la bun început în plan această structură cu mai mulți protagoniști, mai multe povești pe tema intimității?

A fost o cercetare încă de la început, adică da, a existat o structură – că nu l-aș numi scenariu – de la care am pornit, dar care a fost mai degrabă un pretext care să aducă toate personajele împreună în aceeași lume, în același spațiu. După cum spuneam, filmul nu e nici ficțiune, nici documentar, e un mix, e la granița asta fluidă dintre ficțiune și realitate. Și am lucrat cu protagoniști care sunt atât actori profesioniști, cât și neprofesioniști. De fapt, ezit să îi numesc actori, pentru că sunt oameni, ființe umane care au adus materiale foarte personale în proces. Însă am lucrat și cu elemente fictive. De fapt, mi-am dat seama că, în proces, ficțiunea a funcționat mai degrabă ca o structură de siguranță, ca un fel de laborator. Și asta ne-a permis să explorăm zone foarte sensibile, pe care nu le-am fi explorat, de exemplu, într-un documentar clasic, pentru că în momentul în care ești protejat de o așa zisă persoană fictivă, tu poți să explorezi zone pe care altfel ți-ar fi foarte frică să le explorezi. Asta pentru că aici nimeni nu știe ce e ficțiune și ce e realitate. În felul ăsta protejezi privacy-ul personal, dai o foarte mare libertate de exprimare. Ori într-un documentar clasic nu ai în spatele a ce să te ascunzi, e foarte inconfortabil, cumva ești obligat să îți asumi persoana ta din viața de zi cu zi. Partea interesantă este că și în viața de zi cu zi jucăm roluri. Și în viața de zi cu zi, ceea oferim noi în exterior nu e, de fapt, ceea ce suntem sau ceea ce ne-am dori să fim. Și asta a fost treaba cea mai interesantă în proces, că tipul ăsta de context ficțional, dacă vrei, a permis fiecăruia dintre noi să meargă în diverse zone, să lucrăm cu amintiri, cu frici, cu ce am fantazat să fim, dar nu am fost niciodată de frică, de rușine, de vină. Cumva am explorat într-un mod safe diferite părți ale noastre, părți posibile, reale, trecute, viitoare.

Cum a fost transmisă ideea aceasta de intimitate în film?

Filmul îți oferă un acces privilegiat la o lume specială. S-a pus problema asta că de ce este necesar ca noi, camera, aparatul, mecanismele să apară în film – pentru noi a fost întotdeauna important ca privitorul să fie într-un contact emoțional cu experiența. Mi-am dat seama că avem profund inoculate în creier anumite moduri de a citi cinema-ul și, atunci când te duci la film, tu de fapt intri în bula aia de poveste – fie că e ficțiune, fie că e documentar, te desparți de tine, nu mai ești în lumea ta, ești în lumea de acolo, în lumea în care fantazezi. Lucrurile funcționează brechtian, apare acel distancing effect. Ei, și pentru noi era foarte important tocmai ca în filmul ăsta să nu permitem tipul ăsta de despărțire de tine, ci să fii tot timpul parte din film. Iar camera este canalul acesta deschis permanent, adică trebuie să știi că ești într-un film care îți oferă un acces privilegiat la o lume care vorbește cu tine. Tu ești prezent în experiență, nu ești în altă lume paralelă. Și ești tot timpul confruntat cu oglinda asta pe care ți-o oferă filmul și cu discuția din film.

Cu ce ai vrea să rămână la final spectatorul care vede Touch Me Not?

Filmul acesta este fundamental o invitație la dialog. A apărut în urma proces îndelungat și am avut șansa extraordinară de a lucra la el cu niște oameni foarte curajoși. Mamenii ăștia și-au asumat foarte multe riscuri emoționale și și-au dorit foarte mult să între în dialog cu privitorul. Și asta mi-aș dori: ca privitorul să aibă inima deschisă, să accepte invitația asta la dialog. E un personaj în film care spune: „all emotions welcome”, adică orice reacție e binevenită. E important ca oamenii să ofere șansa asta filmului, pentru că poate să fie foarte, foarte interesant să începi să îți pui întrebări legate de tine, să explorezi ce simți, să îți asculți corpul, reacțiile și emoțiile în anumite contexte.

Foto: Manekino Film