Îmi doresc acest interviu din luna iunie, când am văzut în premieră la TIFF Ouăle lui Tarzan, probabil unul dintre cele mai bune, dar și șocante documentare de pe lista mea. Pe scurt, filmul urmărește activitatea unui institut medical de cercetare pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ‘20 în Abhazia, o mică țară aflată pe malul oriental al Mării Negre, institut despre care legenda spune că a fost înființat pentru crearea unui hibrid între om și maimuță. 

Ouăle lui Tarzan a fost selectat în competiția de documentare a Festivalului de la Karlovy Vary, iar pe 6 octombrie ajunge și în cinematografele din România, așa că nu puteam găsi un moment mai bun pentru a sta de vorbă cu regizorul Alexandru Solomon despre acest film pe care chiar nu aveți voie să îl ratați!

Cum a început povestea documentarului Ouăle lui Tarzan, cum ați aflat despre acest subiect inedit?

După ce am terminat Kapitalism – rețeta noastră secretă eram într-o fază în care am vrut să schimb și registrul de subiecte, și peisajul social-politic, dar și felul în care făceam filme. În același timp, am început să caut o poveste prin care să vorbesc auto-ironic despre această clasică middle-age crisis de care nu scapă nimeni. Am citit mai multe texte despre experimentele legate de întinerire, care la începutul secolului XX (atunci ca și acum) erau foarte la modă în medicină. Așa am aflat de transplanturile de testicule de maimuță la om, efectuate de un doctor rus, apoi de încercările de hibridizare proiectate de un alt medic sovietic, Ivanov. Ivanov a fost la originea stabilirii unei rezervații de maimuțe în Caucazul sovietic. Am aflat apoi că acest institut încă mai funcționa și, în vara lui 2011, am fost prima oară la Suhum, în Abhazia, i-am cunoscut pe cercetători și m-am atașat de locurile acelea și de primatele umane și non-umane care le locuiesc.

Ce v-a atras cel mai mult la această poveste?

Mi s-a părut că povestea Institutului de Primatologie de la Suhum conține tot felul de teme universale, că apropierea dintre om și maimuță este ceva ce vreau să explorez, că Abhazia – deși atât de izolată și necunoscută – este un teritoriu în care se reflectă multe dintre neliniștile lumii contemporane. Povestea avea atât de multe straturi și conotații încât m-a fascinat și mi-a hrănit curiozitatea în toți acești ani de lucru.

În ce a constat procesul de documentare pentru Ouăle lui Tarzan?

Am vizitat de câte ori am putut institutul, am învățat timp de un an limba rusă, ca să pot comunica fie și la un nivel primar cu oamenii, am fost la Moscova și am studiat arhivele în care sunt păstrate documentele legate de experimentele doctorului Ivanov și de primii ani de după înființarea institutului. Între vizitele la Suhum, am citit cât am putut despre primatologie, despre ecourile acestor experimente bizare în literatura și imaginarul secolului XX, despre Abhazia și despre istoria complicată a Caucazului și tot așa. Acum vreo doi ani, am fost la arhivele de film rusești și am descoperit și copiat tot felul de documente filmate despre Suhum, despre Institut, despre epoca respectivă.

Îmi imaginez că Abhazia nu este nici pe departe un loc accesibil. Cum ați reușit să filmați aici, să intrați în această zonă și să îi convingeți pe oameni să coopereze?

E relativ greu de călătorit acolo, pentru că nu există legături directe, aeroportul din Suhum e închis de aproape 25 de ani, iar Abhazia este o republică nerecunoscută. Dar oamenii sunt primitori și cei de la Institut m-au acceptat destul de repede, a contat că am petrecut mult timp cu ei, că au înțeles că nu urmăresc vreo agendă ascunsă. N-am avut niciodată probleme cu filmarea pe străzi, în exteriorul Institutului, și nici vreo senzație de pericol, deși sentimentul că te afli într-un loc izolat, fără statut juridic, e bizar.

Cum v-a venit ideea pentru titlu?

Tarzan e omul-maimuță prin excelență, te gândești imediat la acestă alăturare. Dar Tarzan era și numele dat unui urangutan care a fost adus la Suhum în 1928 și în care cercetătorii își puneau speranța că va fi util pentru experiențele lor de inseminare cu spermă de maimuțe la oameni. De aici și ouăle. Tarzan însă a murit înainte ca experimentele să poată avea loc… Mi-a plăcut faptul că titlul are un aer comic, pe jumătate vulgar și pe jumătate metafizic.

Cât au durat filmările?

Cum spuneam, am filmat pentru prima oară în august 2011, și am încheiat filmările în august 2016. În acest interval am fost o dată, de două ori pe an în Abhazia, s-au filmat vreo 70-80 de ore de material. Montajul a durat vreo nouă luni, filmul a fost gata în primăvara lui 2017.

Când am văzut filmul, țin minte că am avut senzația că Abhazia e un loc care nu are absolut nicio legătură cu restul planetei, un loc în care se petrec lucruri ciudate și în care timpul s-a oprit. Care a fost prima impresie a dumneavoastră despre Abhazia?

Țara e extrem de frumoasă, are un climat subtropical (deși se află aproape la aceeași latitudine cu România), e un teritoriu cuprins între mare și munte care ar putea fi paradisul. Da, timpul s-a oprit acolo – fie din cauza acelui război din 1992-93, în urma căruia Abhazia s-a separat de Georgia – fie din cauza izolării care a rezultat. Legăturile cu lumea largă sunt limitate și ele de acest statut incert. Dar am avut tot timpul senzația că Abhazia reflectă – în culori mai crude și mai exotice – tot felul de spaime și idealuri care animă lumea de azi, că avem ceva în comun, fie și numai pentru faptul că și ei și noi am trecut prin comunism și mâncăm mămăligă.

Cum sunt oamenii de-acolo? Ce cred ei despre experimentele făcute la Institut?

Oamenii încearcă să își găsească o motivație, ca peste tot, o motivație mai înaltă decât supraviețuirea. Și supraviețuirea nu e așa de simplă acolo, ca în lumea europeană. Apoi, cercetătorii lucrează cu sentimentul că ei continuă o tradiție glorioasă, pentru că Institutul de la Suhum, primul de acest fel din lume, a avut diverse realizări științifice notabile, mai ales în anii 60-70 (descoperiri de viruși, vaccinuri adaptate, inovații în oncologie sau expedierea unor maimuțe în cosmos). Au acest sentiment, de unde și nostalgia pentru acele vremuri și necazul că au atâtea greutăți azi.

Care a fost cel mai șocant lucru pe care l-ați văzut, l-ați experimentat sau l-ați aflat despre Abhazia și experimentele de acolo?

Experimentele pe animale sunt greu de suportat și de justificat după standardele medicinei de azi. E multă animalitate chinuită acolo, condițiile de viață sunt dure – atât pentru maimuțe, cât și pentru oameni. Dar aceiași oameni – mai ales femeile – care fac aceste experimente au și o legătură sufletească cu animalele, ceea ce e paradoxal.

Care a fost cel mai mare obstacol pe care l-ați întâmpinat în timpul filmărilor pentru acest documentar?

Cum filmările au fost răsfirate pe o perioadă lungă, în care eram departe de subiect și de oamenii lui, a fost greu să păstrez o linie în toți acești ani. Apoi, la un moment dat, și cei de acolo au început să se întrebe de ce nu termin filmul, de ce tot revin și refilmez niște scene și subiecte etc. În fine, cum povestea are atâtea straturi și fire, a fost greu să le integrez și să nu mă pierd în alte direcții.

De ce ar trebui să meargă oamenii să vadă Ouăle lui Tarzan?

Cred că Ouăle lui Tarzan vorbește despre multe lucruri care ne privesc ca oameni, de unde venim și unde ne ducem, despre știință și religie ca reflexe ale aceleiași nevoi omenești. Putem privi filmul ca un basm modern, situat într-o țară imaginară, incredibil de frumoasă și în același timp distrusă, unde omul îl chinuie pe animal și se chinuie și pe el. Sigur, e un basm cam întunecat, dar și în Capra cu trei iezi lupul pune capetele însângerate ale copilașilor la geam…

Foto: Ionuț Dobre