Când aud despre Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, debutul în lungmetraj al lui Emanuel Pârvu, mă gândesc întotdeauna că acesta e un film pe care cred că ar trebui să îl vadă toată lumea. Mă gândesc că este genul de poveste, de legătură mai bine zis, care te emoționează puternic, te provoacă să ieși din cercul tău restrâns, din bulă, pentru a vedea că, de fapt, lumea e mult mai mare și mult mai complicată, plină de părți… nu prea fericite.

Pe scurt, pelicula urmărește încercarea lui Doru (Șerban Pavlu), un tăietor de lemne rămas văduv, de a face rost de bani pentru a putea să aibă grijă în continuare de Meda (Ana Radu), fetița pe care a avut-o în asistență maternală timp de opt ani.

Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor a obținut două premii importante la Festivalul de Film de la Sarajevo (pentru Cel mai bun regizor – Emanuel Pârvu și pentru Cel mai bun actor – Șerban Pavlu), iar acum are patru nominalizări la Premiile Gopo (Cel mai bun film – lungmetraj, Cel mai bun actor într-un rol principal – Șerban Pavlu, Cea mai bună imagine, Cel mai bun film de debut – lungmetraj), pe lângă nominalizarea individuală a lui Emanuel Pârvu la categoria Cel mai bun actor într-un rol secundar (Sandu din filmul Aniversarea). Și cum gala Gopo este la doi pași (va avea loc pe 27 martie), am zis că este timpul să vorbesc cu regizorul, scenaristul și actorul Emanuel Pârvu, „vinovatul” pentru regia și scenariul acestui film impresionant, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, pe care, dacă încă nu l-ați urmărit, îl puteți vedea sigur la Festivalul Anonimul din această vară. Și, sperăm noi, poate și la TIFF, în cadrul Zilelor Filmului Românesc.

Care a fost triggerul care a declanșat povestea acestui film, cum ai ajuns la subiectul din Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor?

Printr-o conjunctură favorabilă am ajuns eu la povestea asta, pentru că am fost în preajma unui copil aflat în asistență maternală mulți ani de zile și am văzut prin ce trece un copil într-o astfel de situație. Copilul din povestea reală era un băiat ce se afla în grija unei mame și am stat mult să mă gândesc dacă să fac filmul cu un băiat și o mamă sau cu o fetiță și un tată. Apoi, evident, a trebuit să construiesc personajele din jur, dar în principal povestea am avut-o de la ei, din viața reală.

Ai făcut și un scurtmetraj intitulat Meda, care a fost rolul său?

Prima dată a fost lungmetrajul scris și, din cauză că am multe întrebări, am multe dubii, nu-mi plac oamenii vehemenți și siguranțele, am scos niște secvențe din lungmetraj. Nu știam cum vreau să-l filmez, nu știam ce fel de poveste ar trebui să spună camera, ce fel de stil estetic ar trebui să aibă. Și atunci am scos niște secvențe și am scris un scurt, pe care l-am făcut împreună cu Adrian Sitaru și Anamaria Antoci. După ce am văzut scurtmetrajul, care a avut și el succes, mi-am dat seama cum nu vreau să fac lungmetrajul. La scurt am avut o estetică observațională și mi-am dat seama că nu s-ar potrivi în niciun caz cu modul în care vreau să spun povestea în lungmetraj. Cred că e o foarte mare diferență între scurtmetraj și lungmetraj, e ca înotul în piscină și înotul în ocean. Filmezi și la scurtmetraj și la lungmetraj, așa cum cum înoți și în piscină și în ocean, numai că e un pic diferit, condițiile sunt diferite.

Știu că, de regulă, nu faci casting și că ai mereu în minte pe cine vrei pentru un anumit rol. Cum au decurs lucrurile pentru Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, i-ai avut de la bun început în minte pe Șerban Pavlu, pe Adrian Titieni, pe Florin Zamfirescu?

Da, de obicei mă cunosc cu majoritatea, pentru că suntem din breaslă. Ori am jucat cu ei la teatru, ori ne-am întâlnit prin școală – mi-au fost fie colegi, fie profesori. I-am avut de la început în cap pe toți cei din Meda, doar la Șerban a fost o chestiune mai complicată și a trebuit să schimb foarte mult, pentru că, inițial, am scris pentru mine acest rol. Mie îmi place să repet foarte mult timp, pentru că, la fel ca în cazul oricărui lucru natural, cred că e necesar un timp de înțelegere, de așezare a lucrurilor, așa că am repetat cinci luni la film. Mă interesează foarte mult ca oamenii să fie, nu să le văd jocul. Și am repetat eu pentru rolul ăsta, dar când a început să vină valul de producție, mi-am dat seama că nu e un val, că e un tsunami pe care nu o să pot să-l gestionez. Și am avut de ales între orgoliul meu de actor și dragostea pentru copilul meu, pentru filmul meu – și atunci am ales filmul. Cu Șerban mă știu foarte bine de la teatru, am jucat împreună mulți ani, așa că am adaptat lucrurile pentru el. Săracul, a avut doar vreo trei luni de repetiție. Dar eu nu prea pot să lucrez dacă nu am o punte emoțională cu actorul, așa a ajuns Șerban și mă bucur foarte mult de decizia pe care am luat-o.

Și cu Ana Radu cum a fost? Bănuiesc că pe ea nu o știai dinainte.

O știam foarte bine chiar. Cum se întâmplă de fiecare dată, lucrurile pe care le cauți tot timpul foarte departe sunt foarte aproape de tine, sunt sub nasul tău și nu le vezi. Pe Ana o știu de când era mică, Radu Gabriel, tatăl ei, mi-a fost profesor la școală, mă știu cu Radu foarte bine, iar el oricum juca în film. Am căutat sute de fete, m-am dus prin provincie, pe la Câmpulung, prin tot felul de orașe, am căutat și am găsit-o pe Ana la o repetiție la Gabi. Pur și simplu am trecut prin cameră și m-am întrebat: „dar de ce nu schimb niște cuvinte și cu ea?” Eram așa… n-am înțeles de ce am căutat atâtea luni. Asta a fost povestea Anei și, la fel, mă bucur că am luat decizia asta.

Cât și cum s-au desfășurat filmările? Ați întâmpinat obstacole, probleme, au apărut conflicte?

Timp de 25 de zile de filmare n-am avut niciodată vreun clinci, deși condițiile au fost extreme de dure, adică era foarte frig, am avut doar două zile zăpadă, dar în rest a fost gheață, ger. Diminețile în vârful muntelui erau cumplite. Noi filmam la 40 de kilometri de Câmpulung, într-un sat dintr-o pădure, nu prea puteam ajunge cu mașinile acolo. Nu erau cele mai bune condiții de filmare, dar, cu toate astea, toată lumea era bucuroasă să fie acolo. Florin Zamfirescu mi-a zis la un moment dat: „băi, zici că ești Che Guevara, cum naibii ai reușit să aduni 100 de oameni pe un munte, toți au lăsat ce aveau de făcut și au venit aici!” Deci da, a fost o energie de la Dumnezeu, habar n-am, nu-mi dau seama cum am gestionat chestiunea asta, dar, cu ajutorul producătorului, Miruna Berescu (de fapt, fără ajutorul ei, acest film nu știu cum ar fi fost posibil), am reușit să ducem până la capăt toată nebunia.

Deci care a fost partea fericită și partea nu prea fericită a lucrurillor din timpul filmărilor pentru Meda?

Ah, și cu titlul ăsta am avut multe discuții cu toată lumea. Eu mi-am dorit să am în titlu doi oameni, tatăl și fiica. Și decât să am Maddie și David sau alte variante din astea, decât să-i spun Meda și Doru, m-am gândit care este partea nu prea fericită din această ecuație și, cum Doru este partea nu prea fericită, am zis că așa sună cel mai bine. Revenind la întrebare, partea fericită a fost produsul, filmul în sine. A fost o muncă de ani de zile și nu a fost simplu, adică acum, uitându-mă în spate, cred că doar cu ajutorul lui Dumnezeu am dus chestiunea asta la capăt. Co-producătorii au fost Dan Chișu și Dorin Mirea, care au pus umărul foarte mult la proiectul ăsta, dar fără implicații divine nu o scoteam la liman. Sunt lucruri pe care nu mi le explic nici acum, de exemplu, cu două zile înainte de filmare, la ultima prospecție, când aveam absolut tot pregătit – tot programul, toate secvențele, scenografia, costumele, echipa, traseele mașinilor, că e o nebunie filmatul pe munte – am găsit în fața casei lui Doru (Șerban Pavlu), unde aveam multe scene, o exploatare forestieră. Eu am ales casa aia tocmai pentru că era în vârful muntelui, nu era nimic acolo, nici măcar curent. Am ales locul ăla special, dar m-am trezit cu două tiruri, două basculante, 40 de muncitori. Efectiv nu am știut ce să fac, l-a chemat Miruna pe primar, primarul a zis că e o exploatare privată, care nu ținea de el. Eu am avut un colaps la primărie, l-am întrebat pe primar care ar fi variantele mele dacă aș avea un inel ca cel din Arabela, să-l învârt și să dispară treaba aia de acolo, și el a început să râdă și a zis: „domne, dacă plouă, nu pot urca cu mașinile”. Ei, și în fiecare noapte, cât am filmat acolo, a plouat, mai puțin în nopțile în care aveam noi filmări. Iar secvența de final, cea cu ceața – care se poate face fie în post-producție, fie se face natural dacă sunt trase niște cabluri și există un dispozitiv de aburi, dar ambele variante sunt costisitoare – secvența cu ceața era programată cu vreo două luni înainte și exact atunci când am filmat am avut ceață, nu în alte zile când am filmat în pădure și nu am avut nevoie de ceață. Erau zile când aveam nevoie dimineața de soare orbitor, la prânz de nori negri, iar după-amiaza de un gri cu o ușoară brumă, pentru că trebuia să se lege secvențele între ele, și atunci apăreau toate așa cum ne doream. Ziceau și cei din echipă că: „măi, nu ne certăm cu tine, că cine știe ce se întâmplă…” 😀 Fără intervențiile astea noi nu am fi avut nici banii și nici aparatura să ducem la capăt proiectul.

Ai trecut de la Facultatea de Imagine la cea de Actorie, pe care ai și terminat-o, iar acum ai debutat ca regizor de lungmetraj, după ce ai făcut regie de teatru, de scurtmetraj, regie tv. De treaba cu regia cum te-ai apucat?

Totul a pornit de la o regie de teatru, când eram student și lucram la Teatrul Bulandra. Faptul că am lucrat cu domnul Liuviu Ciulei la două spectacole a fost una dintre cele mai fericite întâmplări ale vieții mele, dar doream mai mult. Și am vrut atunci să fac un text, dar când am văzut cum e cu drepturile de autor, mi-am dat seama că nu am bani să cumpăr un text de-afară și atunci am zis că mai bine îmi scriu eu unul. Și am scris singur un text și m-am dus la Voicu Rădescu, la Green Hours, care era pe-atunci cea mai puternică mișcare independentă. Toată lumea a pornit din Green, cum se spune. Și era o piesă care se juca în bar și l-am rugat pe Voicu să mă lase să o joc în bar la propriu, unde serveau băieții băuturi. Am repetat o lună și jumătate de la 5 la 8 dimineața acolo, cât era barul închis, și m-am trezit nominalizat la Uniter și de acolo a pornit toată povestea cu regia.

Povesteai, la un moment dat, că te întrebau oamenii de la festivalurile din afară despre oamenii și despre întâmplările prezentate în Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, dacă chiar așa stau lucrurile în România. Cum ai văzut tu situația? Ce le-ai spus lor?

Situația din casele de copii nu mai e atât de rea în prezent, ei haine, au mâncare, au jucării, lumea donează, sunt fonduri primite de la stat, dar acum e vorba de căldura omului, lor asta le lipsește. De-asta am și plasat subiectul la țară, unde da, nu sunt de niciunele, dar Meda avea acolo ceva ce la casa de copii nu ar fi avut niciodată: căldura oamenilor, familia. Și ca să revin la întrebare, oamenii de la țară, din țările sărace, cum este și România, sunt foarte supărați, foarte triști pentru viața pe care o au, sunt triști pentru că își dau seama că nu e în regulă și își îneacă amarul în băutură, în frustrări și în violență. De-asta la mine în film simți violența asta mocnită, care nu se manifestă niciodată, e o oală sub presiune pe care o simți că este sub presiune, nu știi niciodată de la ce să te aștepți de la celălalt. Cred că e cu mult mai înfiorător să simți că cineva îți vrea răul, că te pândește. Ei au regulile lor acolo, la țară, merg pe principiul: „Poți să faci orice, dar să nu se ajungă la județ”. Mi-am petrecut toată vacanțele din copilărie la țară, la bunicii mei, iar adolescența mi-am petrecut-o în Deltă, la Sfântu Gheorghe, cunosc societățile din aceste zone. Am avut o discuție cu cineva de la Festivalul de la Geneva, unde filmul a fost în competiție, care m-a întrebat de ce noi, românii, facem numai filme din perioada comunistă. Și i-am zis că nu cred că a fost prea atent, eu am lăsat special niște elemente prin care să se vadă în an suntem, adică pe cruce scrie 2016, Dacia Logan există și acum ca mașină de poliție, iar calculatorul din biroul primarului e fix la fel. Și a zis: „domne, da, acum că zici, ai dreptate, dar mi s-a părut un film din anii ’80.”. Deci lui i se părea că lucrurile povestite sunt de pe-atunci.

Și dacă tot am vorbit despre festivaluri și competiții, să trecem și la competițiile de la noi. Ai vreo așteptare la Premiile Gopo 2018, ai pus pariu pe vreun premiu?

Nu mă aștept niciodată la nimic, nu am așteptări. Adică uite, spre exemplu, premiul de la Sarajevo m-a luat printr-o totală surprindere. Am citit undeva, nu mai știu unde, că speranța e decepția care încă nu s-a întâmplat, deci nu-mi fac speranțe niciodată. Mă interesează doar concretul, aici, acum, singurele proiecții de viitor pe care mi le fac sunt alea de muncă: ce fac cu următorul proiect, ce muncesc acum. Pentru mine, numai simplul fapt că filmul e nominalizat acolo e o bucurie foarte mare, la fel și nominalizarea pentru rol secundar. E așa… ceva pentru bucuria ta, ceva care te face să simți că anul ăla n-a trecut pe lângă tine de pomană în industria în care activezi.

Spune-mi despre următorul tău proiect: la ce lucrezi acum?

Am terminat al doilea film de scris, scrisul cred că e, de fapt, lucrul care distruge creierul. E tot un lungmetraj și să vedem ce se întâmplă, e un subiect mult mai dur decât primul, filmul în sine e mult mai violent. Am primit niște cerințe de la Miruna, mi-a zis: „băi, frumoase filmele tale, dar următorul să fie cu vară, căldură, oraș și oameni bogați. Punct. De aici încolo scrie ce vrei tu.” Deci al doilea film o să fie cu oraș, vară și oameni bogați! 😀

Foto: arhiva personală