Cu regizorul Radu Mihăileanu aş fi putut povesti ore în şir, pentru că este unul dintre oamenii cu o viziune specială, care te inspiră enorm. Am avut ocazia să stau de vorbă cu el la Cluj, la TIFF, între zeci de interviuri, evenimente şi întâlniri, şi am înţeles rapid de ce Povestea iubirii, cel mai nou film al său, ecranizarea romanului omonim semnat de Nicole Krauss, mi-a plăcut atât de mult. Iar dacă nu aţi ajuns încă la cinema să-l vedeţi, eu vă recomand să o faceţi cât mai repede: e o poveste atât de frumoasă, încât nu are cum să nu vă cucerească!

Ce v-a atras atenţia la romanul lui Nicole Krauss? Cum v-aţi hotărât să faceţi acest film inspirat de cartea sa?

E un roman pe care l-am lecturat în 2006 şi care m-a emoţionat extrem de mult, dar, la acea vreme, nu ştiam că o să fac şi un film. Era numai o carte, una dintre formidabilele cărţi care îmi picaseră în mână. Coincidenţa şi destinul au făcut ca doi producători francezi să vină la mine, doi producători care obţinuseră drepturile de ecranizare pentru Povestea iubirii. Ştiau că o citisem şi că îmi plăcuse enorm de mult şi mi-au propus să fac filmul. La început, m-am speriat un pic, le-am zis că nu ştiu dacă suntem capabili, pe de o parte, să facem un film atât de vast, filmat în proporţie de 80% în America, şi, pe de altă parte, era la mijloc complexitatea narativă a cărţii. Era foarte literară, nu ştiam dacă puteam să o traduc într-un limbaj, într-o gramatică cinematografică, care să fie în acelaşi timp la fel de interesantă prin particularitatea ei narativă, adică deconstruită, pentru că i se sparge complet cronologia, şi explicită, adică să nu îi las pe săracii spectatori în beznă completă, iar la sfârşitul filmului să îmi zică: „foarte frumos, dar n-am înţeles nimic”. Aşa că le-am cerut celor doi producători să mă lase să recitesc cartea şi să mă gândesc un pic. Recitind-o, am avut şi mai multe sentimente, bineînţeles, groaza de a construi cinematografic tot ce era scris acolo, mai ales că Nicole Krauss are un condei extraordinar, e una dintre cele mai mari scriitoare contemporane ale lumii. Însă m-a izbit forţa subiectului şi, mai ales, forţa subiectului în contextul actual al lumii, când totul e negru, totul e disperat, crize peste crize, n-am trăit niciodată atâtea crize în acelaşi timp, suntem poate în pragul unui război, nu ne mai înţelegem, nu ne mai iubim. Şi mi-am spus: „Şi dacă în noroiul ăsta vast, aduc o mică speranţă?” Că totuşi noi, furnicile astea, suntem capabili de dragoste, dar poate că am uitat că suntem capabili de a oferi şi de a primi dragoste. Mi se pare că asta e una dintre cele mai mari crize din timpurile noastre moderne: că vrem să iubim şi să fim iubiţi la fel de mult ca înainte, dar nu mai ştim cum. Ne e teamă că nu vom fi iubiţi şi că vom suferi mai mult decât vom iubi. Şi nu mai ştim cum să iubim, nu mai ştim cum să dăm la fel. Iar filmul ăsta ne aduce o speranţă, cel puţin mie îmi aduce o speranţă: uite, poate prin capacitatea asta de a iubi şi de a fi iubiţi, o să putem rezolva şi crizele celelalte.

Care credeţi că mai este locul poveştilor de dragoste în contextul actual al lumii, dar şi al cinematografiei dominate de blockbustere, de SF-uri, de filme cu supereroi?

Eu cred că omenirea trăieşte prin cicluri şi simt că cel din prezent e unul care se sfârşeşte, un ciclu de violenţe, de cinism. Oamenii au trăit prea multă pace şi au început să se plictisească de ea. N-a fost niciodată o perioada atât de lungă de pace, iar unii vor cinism, violenţă, haos, acţiune, vor să iasă dintr-o stare de toropeală, dar nu ştiu că pot să iasă într-o manieră pozitivă. Deci eu cred, chiar dacă pare complet decalat filmul meu şi povestea asta romantică şi naivă, cred că poate acum e momentul să spunem: „Ştiţi, suntem capabili să iubim!” Hai să reînvăţăm ceea ce am avut tot timpul, ascuns undeva în adâncul sufletului nostru, băgat la pivniţă. Hai să scoatem de la pivniţă forţa noastră de a iubi.

Aţi lucrat cu o echipă foarte mare, cu actori veniţi din întreaga lume. Cum aţi reuşit să îi organizaţi pe toţi?

Sunt cumva obişnuit, pentru că, la Trenul vieţii (1998, regia Radu Mihăileanu), aveam actori din 11 ţări, iar acum am avut din numai cinci sau şase. Bine, logistic e cam complicat. La un moment dat, a trebuit să vină toţi în Montréal. Din Anglia, din Statele Unite, din cealalte părţi ale Canadei, Vancouver şi Toronto, din România. Dar am avut norocul unui buget semnificativ, aşa că au venit la Montréal, unde am repetat cu toţii, am încercat costume, machiaje, multe încercări de machiaje pentru că filmul merge din anii ’40 şi până în 2006. Însă asta nu a fost pentru mine o problemă, pentru că îmi place, pentru că eu sunt aşa, sunt rezultatul a o mie de identităţi care se bat în creieraşul şi în sufletul meu. Îmi place când văd oameni care vin din locuri diferite şi care se încheagă, dialoghează. Bineînţeles că sunt din şcoli de actorie diferite, dar e nemaipomenit să îi vezi cum îşi găsesc foarte repede teritoriul comun şi cum fiecare este enorm în felul său. Derek Jacobi e cel mai mare actor de teatru din lume, dar a făcut şi foarte multe filme, Elliot Gould este un monstru sacru şi el, actorii români sunt formidabili. Am avut o şansă nebună să lucrez cu ei, ne-am regăsit foarte repede.

Cu subiecte ca războiul şi evreii sunteţi familiarizat încă din perioada filmărilor pentru Trenul vieţii. Cu ce a fost diferită documentarea pentru Povestea iubirii?

Despre evrei şi război mai ştiam, însă a trebuit să mă documentez un pic mai mult despre Polonia, despre ce a fost acolo. Pentru că Polonia a fost una dintre primele ţări atacate de Germania, era important să ştiu în ce moment şi în ce manieră au ajuns nemţii în sătucul din poveste. În rest, pe domeniul ăsta eram destul de bine documentat. În schimb, a trebuit să mă documentez foarte mult despre New York, despre evoluţia lumii evreieşti, de exemplu, despre cartierul acesta care se numeşte Lower East Side, fiind mai la sud, şi care a fost întâi un cartier foarte sărac de evrei, după care au venit italienii, care i-au dat afară, şi evreii s-au dus spre nord sau în Brooklyn. A urmat marele val al chinezilor, care i-au dat afară pe ultimii evrei şi au făcut ca italienii să păstreze doar o bucăţică, o stradă care se cheamă Little Italy, e doar o stradă, nu mai e un cartier. A fost interesant să studiez şi să mă documentez asupra acestei evoluţii, care dă şi un efect dramatic şi un efect comic în film, pentru că te întrebi de ce omul ăsta, care este un evreu bătrân, trăieşte în mijlocul chinezilor. Ei bine, trăieşte pentru că el e singurul care a rămas, ceilalţi au plecat, dar el e singurul care a rămas de pe timpul când erau numai evrei în cartierul ăla. Am citit multe documente, am văzut filme, pentru că există documentare despre ei, imagini filmate din toate epocile astea, am vorbit cu martori, cu ziarişti. Există şi un muzeu foarte interesant, unul chiar în cartierul Lower East Side, care prezintă comunitatea evreiască, şi mai există unul mai spre nord, în Central Park, e muzeul oraşului, unde poţi descoperi povestea New York-ului, ce a fost clădit mai întâi de olandezi, apoi de englezi, irlandezi şi aşa mai departe. A fost o documentare destul de vastă.

Care a fost cea mai mare provocare pe care v-a adus-o proiectul Povestea iubirii?

Sunt două provocări: una e aceea de a îndrăzni să fac film romantic în perioada asta, în care cinismul e mai la modă decât romantismul, şi a doua e legată de structura filmului, care e diferită de una clasică şi cronologică, dar care m-a inspirat mult. Şi m-am inspirat mult şi din serialele de televiziune, mai ales din cele americane, unde ei îndrăznesc astăzi, din punct de vedere narativ, lucruri care înainte nu se îndrăzneau nici în seriale, nici în lungmetraje de cinema. Este despre cum deconstruieşti cronologia, pentru că aşa te pierzi, te regăseşti, iar te pierzi, iar înţelegi, iar crezi că înţelegi şi apoi îţi dai seama că, de fapt, nu ai înţeles. Şi asta e un aspect tipic serialelor, foarte interesant pentru mine, pentru că în felul acesta creierul se reformatează. În plus,  poţi dezvolta două sau mai multe personaje principale, nu numai unul, cum se întâmplă în lungmetrajele de cinema, unde ai un personaj care merge de la A la Z într-o manieră uşor lineară. Acum, în serialele de televiziune, îşi permit să creeze mai multe personaje principale, unde mergi cu unul sau cu altul, şi te întrebi tot timpul care e legătura. Apoi, încetul cu încetul, pui lucrurile cap la cap şi înţelegi care e legătura între personaje.

Care este mesajul cu care aţi vrea să rămână spectatorul care vede Povestea iubirii?

Din punct de vedere moral, nu există un mesaj. Singura speranţă pe care o am e ca spectatorul să zică: „uite, virusul ăsta minunat care se numeşte iubire e un virus care merită trăit” şi „hai să nu ne mai fie frică atât de mult!. Bineînţeles că, în viaţă, totul e un risc, chiar şi să ieşi afară e un risc, pentru că poate să îţi cadă un ghiveci în cap, dar dacă nu rişti nimic, dacă nu ieşi pe stradă, nu trăieşti nimic, deci singurul mesaj ar fi asta: hai să închidem un pic ecranele alea, sunt frumoase, le utilizăm, sunt necesare, dar, din când în când, e mai frumos să te uiţi în ochii celuilalt, să ieşi pe stradă, să întâlneşti oameni şi să ai adevărate emoţii, schimburi puternice, deoarece cu ele vom rămâne la final. Apoi,  există, e drept că un pic ascuns, mesajul că virusul ăsta e transmis de o carte, de o carte atât de puternică, de care şi eu am fost influenţat. Există şi un mic îndemn la educaţie şi cultură care spune că, în perioada asta în care trăim atentate teroriste, crize de tot felul, educaţia şi cultura, adică o carte, un film, o piesă de teatru, un concert, ne pot aduce dragoste, ne pot oferi capacitatea de a iubi şi de a fi iubiţi.

Filmul Povestea iubirii a avut premiera pe 9 iunie şi este distribuit de Transilvania Film în cinematografele din toată ţara.

Foto: Transilvania Film

CITEŞTE ŞI:

TIFF 2017: „Povestea iubirii”, cea mai romantică aventură cinematografică a verii