Dacă stai de vorbă cu ei, chiar și pentru câteva minute, este imposibil să nu începi să râzi când le auzi poveștile și glumele. Și, deși sunt foarte tineri (Theo va da bacalaureatul în vară, iar Vlad este masterand în al doilea an la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”), chiar au o grămadă de lucruri de povestit.

Theodor Șoptelea și Vlad Bălan sunt protagoniștii noului serial HBO Valea Mută, care va avea premiera luna aceasta, pe 23 octombrie. Povestea urmărește relația complicată dintre doi adolescenți, Filip (Theodor Șoptelea) și Horia (Vlad Bălan), care, fără să vrea, asistă într-o noapte la o crimă comisă într-o pădure de lângă Brașov. Forțați de împrejurări să păstreze secretul între ei, cei doi se trezesc prinși într-o serie de evenimente care îi pun într-un pericol mult mai mare decât își pot imagina.

Să o luăm de la început: cum ați ajuns voi doi să jucați în Valea Mută?

Theodor Șoptelea: Dacă e să o luăm cu începutul, eu am intrat în clasa a VII-a într-o trupă de teatru, Drama Club, a liceului de la Colegiul Naţional „A. T. Laurian” din Botoşani, şi am mai mers pe la festivaluri prin ţară, jucând în multe spectacole și luând câteva premii şi cu trupa şi individual, şi aşa am ajuns în 2015 la Ideo Ideis, Festivalul de Teatru Tânăr de la Alexandria. La Ideo Ideis am jucat într-un spectacol rolul lui Harap-Alb, şi de acolo, prin nişte oameni, am ajuns la castingul pentru Valea Mută. M-a sunat cineva și m-a întrebat: „Nu vrei să vii la un casting?”, iar eu am zis: „Ba da, vreau”. Mai ştiam nişte oameni foarte buni care au mers la castingul pentru Valea Mută, mă ştiam cu ei din festivaluri şi mă gândeam: „Ce să caut eu acolo?”. Şi m-am dus şi când am intrat acolo era Vlad pe canapea, eu şi el ne cunoşteam de la festivaluri. Iar asta m-a relaxat destul de tare, oricum eu nu m-am dus acolo cu vreo presiune, era primul casting şi mă gândeam că va fi o experienţă ca atare, nu mi-am pus în cap să îl iau. Înainte să ajung la casting, mi-au spus să învăţ o anumită scenă şi să mă mai uit pe o altă scenă. Şi când am ajuns acolo, mi-au zis să încep cu cea pe care nu o învăţasem. Şi am avut o super-putere atunci, am reţinut totul foarte, foarte repede. Am dat proba, am dat apoi şi una cu Vlad şi a fost o chimie foarte bună între noi. Şi au zis: „OK, mai vorbim!”, exact aşa au spus, nici nu ştiam ce se întâmplă. Apoi am ajuns la un festival în Braşov și m-au chemat din nou la casting. M-a sunat şi maică-mea şi ea probabil ştia ceva ce eu nu ştiam, pentru că era foarte entuziasmată să mă duc. M-am dus, am mai dat o dată nişte probe şi atunci Marian nu mi-a zis: „Felicitări, Theodor Șoptelea, ai luat castingul!”, doar mi-a întins mâna și mi-a spus: „Băi, na…”.
Vlad Bălan: M-au chemat de la o agenţie la o întâlnire de dinainte de casting, în care mi-au spus că e vorba de o temă cumva tabu în România şi m-au întrebat dacă sunt de acord să dau o probă pentru un rol. Eu le-am spus că da, sigur, și apoi am început o lungă serie de probe de câte doi băieţi. La un moment dat, nu îmi mai dădeam seama dacă mă cheamă aşa, din inerţie, şi caută pe unul mai OK sau dacă îi probează pe ceilalţi cu mine. Aparent, versiunea lor e că îi probau pe ceilalţi cu mine, dar n-o să ştiu niciodată. Şi am dat vreo cinci probe cu niște băieţi, unii erau studenţi la actorie, alţii erau actori, alţii erau la liceu. Şi ideea e că am tot dat şi am tot dat, după care a venit Theo şi încă de la casting a fost un click între noi. În general, primești un text şi durează ceva până când replicile încep să sune natural cu cineva, pentru că fiecare e pe canalul lui, dar cu Theo s-a creat un fel de conexiune şi un dialog normal din start. Şi am dat două scene cu el, atunci a venit şi Marian şi a fost o atmosfera foarte friendly. De obicei, când ştii că eşti la casting la ultima probă şi pe ultima sută, ai un fel de emoţie şi relaţia cu regizorul devine crispantă, dar cu ei s-a creat o conexiune şi toţi eram ca nişte prieteni. Când am aflat că am luat castingul, pregăteam un spectacol pentru Teatrul Excelsior, doar că, fiind mai multe proiecte care se pregăteau în teatru, ne închiriaseră un spaţiu la Polivalentă. Şi noi repetam acolo în timp ce era şi un concurs de dans pentru copii. Şi eram într-o pauză, m-au sunat de la casting şi mi-au spus: „Hei, stai jos?”. Evident că eu mi-am făcut filme că nu am luat şi am zis: „Nu, sunt în picioare!” Erau copiii în hol, pe lângă mine, îşi repetau mişcările, iar la telefon mi-au spus: „Ai luat!” Și pac, o fetiţă de lângă mine a făcut o piruetă. Efectiv îmi venea să fac şi eu aşa, doar că nu ştiu să dansez.

Povestiți-mi puțin despre personajele voastre, Filip și Horia: cum sunt, cum i-ați simțit voi?

T.Ș.: Filip nu e foarte diferit de orice adolescent din ziua de azi. E un tip destul de zbuciumat, dar cumva independent. Şi relaţia cu mama lui e foarte, foarte importantă pentru el, iar situaţia în care se află, ea fiind la închisoare, e puţin critică şi îl duce într-o zonă de nesiguranţă şi de tensiune continuă. Şi tensiunea asta continuă e amplificată de faptul că el stă cu mătuşa lui, care e procuror, iar Filip dă vina pe mătuşa pentru faptul că mama sa e la închisoare. E un pic ignorant Filip, asta nu îmi place la el, e un tip super secretos, care nu vorbeşte cu nimeni şi e mereu speriat.
V.B.: Mie mi se pare că, în cazul filmului, ți se descoperă pe parcurs personajul, chiar dacă, evident, citeşti textul de două, trei ori acasă, te uiţi pe el, după asta urmezi un program de filmare si te uiţi în ce ordine sunt scenele, că tu poate tragi în prima zi episodul trei şi trebuie să vezi tot parcursul personajului, să îl setezi cumva. Horia e clar un adolescent des întâlnit, e foarte mare presiunea părinţilor asupra lui, dar şi presiunea socială, pentru că mi se pare că e un adolescent care încearcă să se impună ca şi Alfa, nu e genul care se lasă călcat în picioare. Dar, în acelaşi timp, există lupta între ceea ce simte el şi ceea ce i se spune că e greşit. Şi asta cred că îl urmărește multe episoade.

Cât de mare e influenţa lui Horia asupra lui Filip?

T.Ș.: În momentul de faţă, prietenia cu Horia e pilonul principal de care se leagă Filip în furtuna asta cu mama lui, cu mătuşa şi aşa mai departe. Deci prietenia lor e singurul lucru bun din toată situaţia asta. E o relaţie de interdependenţă între ei doi, de fapt, mai mult o dependență a lui Filip de Horia.

Theo, ai avut emoții în timpul scenelor intime? Te-ai gândit la ce vor spune alții?

T.Ș.: Nu, în niciun caz. Mi-a zis în glumă tata: „Vezi că atunci când o să vii acasă şi o să vadă bunica asta, nu o să îţi mai dea 50 de lei, o să îţi dea 30 de lei.” Şi e adevărat, probabil, dar asta e. Chiar nu am avut nicio reţinere, e un rol și îmi asum în totalitate ce am făcut. Bine, ţin minte că a fost closed set, nu a stat toată lumea acolo să se uite, dar a fost ca orice altă scenă. Mai greu, mult mai greu a fost când am filmat o scenă prin râu, era apă rece de munte, alunecai pe pietre, aia a fost cea mai grea.

Vlad, e rândul tău acum: care a fost pentru tine cea mai grea scenă din Valea Mută?

V.B.: Ştii, nu cred că a fost atât de grea. Avem noi doi o scenă în pădure şi e un dialog foarte simplu, dar care are multe substraturi, adică deşi zicem nişte replici banale, sunt multe alte gânduri şi înţelesuri acolo. Ideea e că am filmat scena asta cu Theo, eram la Braşov, dar urma să plec la București, eu eram şi răcit, nici nu dormisem foarte mult, era o scenă stufoasă ca text, toată echipa se adunase în jurul meu şi mă chinuiam să nu mă încurc la replici. Mă enerva că eu, în loc să mă gândesc la ce trebuia, mă gândeam doar la text. Și deodată am avut aşa o chestie, mi-am luat capul în mâini şi am zis: „OK, hai s-o facem!”

Cum a fost să lucrați alături de Emilian Oprea, Rodica Lazăr, Mihai Călin, Marian Crișan? Ce a însemnat experiența asta pentru voi, pentru cariera voastră?

T.Ș.: Nici nu am simţit că am muncit, era o arie atât de nouă pentru mine şi oamenii erau atât de binevoitori încât eram ca Dora The Explorer, care stă cu lupa şi explorează chestii: „Ia uite, actoria de film, ia să vedem, hai să luăm câte ceva de la fiecare de aici.” Asta a fost, am încercat cât de mult să sustrag mici lucruri, să le trec prin filtrul meu şi să fac cum cred eu că e bine. Bineînţeles, cu anumite sfaturi de la Marian, de la Rodica, Mihai Călin, Alexandra Fasolă, Emilian şi tot aşa. M-au ajutat foarte, foarte mult.
V.B.: Pentru mine a fost clar cel mai mare proiect al meu de până acum, adică am mai jucat în spectacole de teatru, în scurtmetraj, lungmetraj, dar niciodată nu am mai făcut un proiect de genul acesta. E minunat, pentru că mi se pare că în contextul ăsta vezi cam cât de importantă e munca ta şi vezi cam cât de important eşti tu, de fapt. În general, când eşti în facultate, ai senzaţia că meseria ta nu are importantă, pentru că sunt mulţi, joci în teatre independente şi, uneori, nu vine lumea, mie mi s-a întâmplat asta. Şi cumva ai senzaţia că nu are importanță ce faci tu, că ai un statut mic în lumea asta şi că eşti doar un cineva pe acolo. Dar când vezi atâţia oameni în jurul tău, care fac atâtea lucruri, iar tu eşti cumva un vârf de lance, ce faci tu trebuie să încununeze toată muncă acelor oameni, pentru că dacă tu nu faci bine, nici munca lor nu mai are sens. Mie lucrul acesta mi-a dat o mare încredere, m-a responsabilizat. Mi-a amintit de ce m-am apucat de treaba asta în primul rând.

În ce moment v-ați dat voi seama că vreți să faceți actorie?

T.Ș.: M-am hotărât undeva în clasa a X-a, a XI-a, cam atunci. Eu, până în clasa a şasea, am făcut fotbal şi voiam să ajung că Beckham şi ca Zidane. În clasa a șaptea, o prietenă m-a chemat la preselecţii pentru Drama Club şi atunci am avut de ales între a merge într-o excursie cu clasa şi a merge la preselecţii. Şi am ales să merg la preselecţii. Eram şi la o vârstă maleabilă, să zic aşa, eram ca un lut şi pur şi simplu am crescut împreună cu spiritul ăsta. Iar acum nu mă văd făcând altceva, sincer.
V.B.: Eu eram în clasa a opta, aveam nişte prieteni care erau la liceu şi erau în trupa de teatru a Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, Brainstorming, şi mergeau prin ţară la câte un festival sau două pe an. E o trupă care acum a devenit destul de populară. M-a chemat un prieten să dau două replici într-un spectacol, că aveau nevoie de cineva pentru un festival. Ideea era că ei toţi plecau la un festival la Bacău singuri, fără părinţi, fără profesori, fără nimic, iar asta era super tare, adică aveam 13, 14 ani şi puteam pleca undeva unde să nu mă controleze nimeni. Şi am fost acolo pentru spectacol, eu aveam două replici şi m-am ridicat, le-am spus şi lumea a început să aplaude. M-am îndrăgostit de oamenii care făceau asta. Bine, la festivalurile pentru liceeni vezi partea frumoasă a actoriei, dar e un mod foarte drăguţ de a descoperi ceva ce poate să îţi placă. După asta, m-am întors acasă şi am zis că mă fac actor.

Vlad, tu ai terminat U.N.A.T.C.-ul, iar acum ții și cursuri. Cum te-ai hotărât să faci asta, îți place?

V.B.: Pe de o parte, lucrez la o şcoală privată cu 11 clase de I-IV şi fac cu acești copii spectacole, jocuri, scriem scenarii pornind de la ideile lor. Pe de altă parte, există festivalurile de liceeni la care sunt chemat să fac training-uri și să fiu în juriu, ceea ce e foarte tare, pentru că primeşti o trupă şi ai ocazia să lucrezi câteva zile cu acei oameni. Iar acum, mai nou, e facultatea, unde ţin cursuri. Îmi place pentru că eu, dacă mă concentrez foarte mult pe o chestie, încep să mă crispez. La teatru, mulţi oameni se chinuie să prindă proiecte, trebuie să ai o sumă de proiecte astfel încât să ştii că ai din ce trăi, tot timpul trebuie să mergi la castinguri. Dacă aş fi în cercul ăsta mereu, aş obosi foarte tare. Aşa… am treaba asta cu pedagogia, care, dincolo de faptul că e o sursă de venit, cumva mă linişteşte, îmi deschide mintea. Dacă lucrezi cu copii de I-IV, nu prea ai timp să te gândeşti la problemele tale. E mişto că te detaşezi.

Crezi că ai nevoie de școală pentru a fi actor?

V.B.: Nu ştiu dacă şcoala de actorie e bine în forma în care e acum, nu știu dacă forma şcolii noastre de actorie e ideală, dar da, ai nevoie de şcoală. La muzică și la desen, talentul se poate defini, la actorie e mai greu de explicat, vezi actori despre care se spune că erau foarte buni la tinereţe şi la bătrâneţe sunt de o falsitate îngrozitoare sau vezi actori care în tinereţe erau slabi şi acum sunt actori foarte buni. Cred că ai nevoie de un set de principii care să te facă să fii întotdeauna măcar pe o linie de plutire. Şi pe astea nu cred că ai cum să le înveţi decât având un cadru în care să te dai cu capul de ele. În situaţiile de criză se destupă nişte canale în tine, așa că da, ai nevoie de şcoală.

Amândoi aveți acum experiența teatrului și a filmului. Unde vă simțiți mai bine în momentul de față?

T.Ș.: Deocamdată în teatru, poate pentru că la film sunt la primul proiect şi mă uitam zilele trecute la primul episod din Valea Mută şi eram: „Cât de nesigur erai, habar n-aveai ce faci!” Încă sunt nesigur. Are Al Pacino o analogie interesantă într-un interviu în care compară actoria de film şi actoria de teatru şi spune că actoria de teatru e ca mersul pe o frânghie deasupra norilor şi că actoria de film e acelaşi lucru, doar că frânghia e pictată pe podea. Bine, nu spun că e adevărat sau nu, dar momentan tind să aleg teatrul. Când lucrezi la un film nu se întâmplă să ai pe parcursul a 50 de minute un anumit proces, o anumită cantitate de adrenalină care te cuprinde şi cu care mergi mai departe. Dar, în acelaşi timp, sunt o grămadă de lucruri şi la film care îmi plac, deci încă nu ştiu.
V.B.: E foooarte complicat. Sincer, la teatru mă enervează întotdeauna restricţiile de voce, pentru că, uneori, trebuie să vorbeşti mai tare, să te adaptezi la sală. Şi mă mai enervează că, dacă nu ai prins momentul ăla de concentrare, e foarte greu să revii. La film, fiind totul mai segmentat, poţi să te concentrezi pe bucăţele. Poţi să o iei uşor, îţi foloseşti altfel vocea. Dar ceea ce e mişto la teatru e că ai anumite seri în care efectiv te simţi Superman. Prinzi un anumit tip de lejeritate, nu ştiu cum, dar există momente în care simţi că e bine, iar la final sunt aplauzele alea și tu îi mulţumeşti publicului că a venit, ai o energie incredibilă.

Serialul Valea Mută va putea fi urmărit la HBO și HBO GO din 23 octombrie.

Foto: Adi Marineci pentru HBO România