Jurnal de festival: cum a fost la Electric Castle 2016

A fost Electric Castle 2016. A patra ediție de până acum și prima la care am fost eu. Și îmi trec atâtea idei prin minte, încât nu știu cu care să încep. Da, a plouat. Mult. La un moment dat, ajunsesem să verific Accuweather din cinci în cinci minute, că știți cum e, niciodată nu trebuie să îți pierzi speranța. A fost frig, a fost noroi (din abundență, trebuie să subliniez) și, mai presus de orice, a fost minunat! A fost despre muzică bună, distracție, prieteni și aventură!

Am ajuns la Cluj joi seara, pe 14, și a durat ceva până am ajuns la Castelul Bánffy de la Bonțida, așa că i-am ratat pe islandezii de la Sigur Rós, ale căror melodii cred că s-au potrivit perfect cu ploaia – cu această ocazie, promit să mă revanșez față de ei data viitoare când vin în România. Am ajuns cu puțin timp înainte de miezul nopții, cât să iau pulsul, și, după o tură de recunoaștere, am rămas la Main Stage la Camo & Krooked. Lumea cânta și dansa non-stop, mai ales că nu plouase prea mult și cizmele din cauciuc nu își intraseră în rol. Încă.

A doua zi am ajuns la Bonțida pe la prânz, când încă era cald și… uscat, și am profitat de vremea frumoasă ca să mă plimb puțin prin zonă. Mi s-a părut foarte tare faptul că sătenii din Bonțida au improvizat mici „afaceri” în propriile curți, mai ales că, pe oriunde mă uitam, vedeam doar oameni veseli, care povesteau și se distrau de parcă se știau de-o viață. Am stat până pe la șapte la The Roots Stage, la Kaya Foundation, și chiar aș fi vrut să rămân mai mult la The Roots, pe un pouf și cu un pahar rece de Aperol, pentru că atmosfera era genială. Dar nu puteam nici să ratez Dilated Peoples, la Main Stage, mai ales că, acum câțiva ani, am avut o perioadă în care ascultam Kindness for Weakness și Who’s Who aproape în fiecare zi. Cea de-a doua zi la Electric Castle a continuat cu rockerii de la Enter Shikari, spectacolul lor a fost atât de tare, încât ploaia și noroiul nici nu au mai contat, iar cu ocazia aceasta, le-am descoperit și câteva piese pe care nu le știam, numai bune de pus în playlist-ul meu permanent (Radiate și Destabilise sunt doar două dintre ele). Am încheiat seara la Boiler Stage, la concertul Argatu’, care a fost de-a dreptul demențial! Și nu spun asta doar eu, întrebați pe oricine a fost la festival și o să vă confirme: la Argatu’ a fost ne-bu-ni-e!

Ziua de sâmbătă a fost plină de provocări, pentru că da, ați ghicit, a plouat aproape toată ziua. Și nici cu noroiul nu m-am înțeles prea bine, simțeam că sunt zeci de kilometri de parcurs între scene. I-am prins la Main Stage pe cei de la Urma și Dub Pistols (cât îmi doream să îi aud live!), iar apoi m-am îndreptat spre Boiler Stage, la Coma. Băieții au fost pur și simplu extraordinari și a meritat din plin să trec prin tot (bine, bine, aproape tot) noroiul de la Bonțida pentru a-i asculta din primul rând. Și chiar dacă a continuat să plouă, toată lumea s-a pregătit cu cizme, pelerine, folii, pungi de plastic, cred că am văzut și niște staniol la un moment dat, în așteptarea lui Skrillex, unul dintre headlinerii de la Electric Castle 2016, care a urcat pe scenă în jurul orei 11. Make It Bun Dem, Bangarang, Mind: mulțimea a fost „electrizată” de Skrillex, iar ploaia (rectific: potopul!), tunetele și fulgerele au completat spectacolul său.

În mod surprinzător, am reușit să nu răcesc după ploaia prin care am mers după Skrillex – pelerina deja nu mai făcea față – și nici să cad prin apă, deși nu sunt tocmai cea mai stabilă persoană din lume. Pe final de festival, începusem să mă descurajez puțin, dar știam că nu vreau să îi ratez pe cei de la Bring Me The Horizon pentru nimic în lume! Și am avut noroc, pentru că duminică a plouat puțin și… suportabil. Am început cu God Is An Astronaut și apoi am alergat dintr-o parte în alta să îi prind și pe Frații Grime (și a lor Locomotivă) și pe cei de la Bastille, pe care i-am întâlnit din întâmplare și la Cluj, la prânz.

Seara, am încheiat Electric Castle cum nu se putea mai bine: cu preferații mei de la Bring Me The Horizon și energia lor molipsitoare! Am răgușit puțin, bineînțeles, dar în acele clipe chiar nu mai conta nimic. Cu toate astea, mi s-a părut că s-a terminat prea brusc concertul lor, eu una aș mai fi ascultat Throne, Follow You și Avalanche – mai ales Avalanche, i-am exasperat pe toți cu melodia asta – de cel puțin zece ori. Dar nu-i nimic, Oli Sykes, rămâne pe data viitoare!