Începe astăzi, 27 noiembrie, la UNTEATRU, Festivalul Caleido, un festival de teatru care aduce în prim plan diversitatea etnică și multiculturalismul. Iată, de exemplu, spectacolul care deschide festivalul: „Nu ne-am născut la locul potrivit” prezintă poveștile a cinci oameni care au trăit experiența migrației și a refugiului. În distribuție, o regăsim pe actrița Katia Pascariu, pe care cel mai probabil ați văzut-o deja la Replika, la Macaz, la Teatrul Evreiesc de Stat sau altundeva, căci Katia joacă mult și joacă un teatru cu miză, care vorbește despre problemele societății de acum, despre excluși, despre lumea la zi… Iar odată ce ai văzut-o pe scenă cauți să o revezi. Cine este Katia Pascariu și cum trăiește în viața de zi cu zi? De ce face un teatru altfel, ce o motivează? Cum arată Bucureștiul ei, ce povești adună în călătoriile pentru documentarea unui rol sau altul, cum vede generația ei, în care are deja o voce distinctă, ce artiști o inspiră? Despre toate acestea, în rândurile care urmează, cu o actriță care are atâtea și atâtea de spus!

De ce teatru social?

Fără să intru în mari teorii – pentru că altfel nu se poate… Adică eu nu mai fac diferența între artă și participarea mea ca cetățean la viața publică. Faptul că lucrez în teatru cu atât mai mult îmi dă ocazia să particip, să iau o poziție și să folosesc mediul artistic și instrumentele specifice teatrului ca să lupt pentru cauzele în care cred, să mă bucur de șansa de a avea o platformă de comunicare directă. Posibilitățile teatrului sunt nelimitate, doar să fie miza clară, să ai echipă, să crezi în ce faci. Teatrul este în sine social, eu nu cred că fac teatru de nișă – ce jucăm noi se adresează tuturor oamenilor și are legătură cu viețile noastre – azi și aici. Satisfacția mea e dublă: o dată că îmi place la nebunie ce fac, adică să joc, și a doua că știu că munca noastră nu este ruptă de problemele societății, ba chiar din contră.

Unde te vedem în acest început de iarnă?

Mă vedeți la teatru… Sunt trei locuri unde sunt prezentă – la Macaz Teatru Coop., spațiu dedicat teatrului politic, la Centrul de teatru educațional Replika și la Teatrul Evreiesc. Jucăm spectacolele mai vechi și mai noi; de fapt, mai am anul ăsta vreo trei-patru spectacole și o premieră și gata… Mă rog, gata până în 5 ianuarie. Sunt foarte mândră de echipele cu care joc, de munca noastră și ne bucurăm că am obținut finanțări pentru noi spectacole în 2018 și 2019. 90% din spectacolele în care joc sunt cu intrare liberă. Pentru mine, ăsta e un mare succes. Sigur, și munca e dublă – spațiile independente înseamnă muncă dublă sau triplă pentru artiști, înseamnă contabilitate, birocrație, cereri de finanțare, înseamnă curățenie, înseamnă promovare. E adevărat însă că te alegi cu prietenii pe viață.

Pe drumuri: Nu ne-am născut la locul potrivit. Despre ce e vorba și de ce să vedem spectacolul? De ce un spectacol despre migrație?

Este un spectacol bazat pe 5 povești 100% reale. Este un spectacol despre lumea în care trăim, despre situații de care mulți ne credem străini. Când am făcut spectacolul, în 2013 – la un an, cred, după ce l-au scris Monica și David (n.r.: Alice Monica Marinescu și David Schwartz) – ideea că în România există „problema” refugiaților părea inedită și pentru unii trasă de păr. Nu era nici atunci, și cu atât mai puțin azi, când ne aflăm în plin scandal mondial pe tema valului de migranți. Discuția e falsă – migrație a existat de când lumea, și cât timp vor exista granițe va exista și migrație. Vorbim prin poveștile de viață ale celor cinci personaje despre identitate, o lume fără granițe, acceptare, discriminare, război. Oamenii pleacă – și nu pleacă de prea mult bine, cu siguranță nu cei despre care vorbim noi. Nu există egalitate și nu există justiție socială… Of, mă afund în subiect. Oricum, spectacolul e foarte direct și totdeauna sunt discuții interesante la final. Migrația azi intră la subiecte banale – politică, fotbal, vieți distruse… E trist. M-a impresionat cel mai tare ce mi-a spus doamna a cărei poveste o interpretez: Sunteți norocoși că la voi e pace și că nu cunoașteți războiul, sunteți norocoși și nu vă dați seama.

Etnicitate & multiculturalism. Cum vezi aceste aspecte în România culturală a anului 2017? Cum stăm?

Asta chiar e o întrebare grea – și nu știu dacă sunt eu capabilă să dau un răspuns cuprinzător și totuși exact. Aș spune, cât mai pe scurt – am putea sta bine, dar stăm cam prost. De fapt, depinde și ce punct de reper ne luăm… Comparativ cu alte locuri de pe lume, stăm foarte bine; comparativ cu ce am putea fi, stăm rău. Eu visez, dar visez serios, la o lume fără granițe și fără categorizări de orice fel – până atunci însă trebuie să vedem cum putem face lumea asta mai bună. Cum facem să ne acceptăm și să coexistăm nonierarhic, cum scoatem ce e mai bun din noi și din diferențele dintre noi? Mă deranjează discuția falsă despre identitate națională și despre toleranță, mă sperie trendul general neonazist, fascist care se simte peste tot în lume… La noi poate e încă soft, dar e prezent. A fost mereu și nu am reușit să scăpăm. Discriminarea e parte din cotidian – de gen, economică, culturală, etnică… Naționalismul la noi ia însă, momentan, forme extrem de comice, tragi-comice, iar cel mai bun exemplu sunt decorațiunile de Crăciun din centrul Bucureștiului – agățate peste Magheru vor pluti timp de o lună contururi de ii iluminate.

O întâmplare mai puțin obișnuită

Simt o mare banalitate în cotidianul meu – e cumva liniștitor. Cum mi-a zis bunica odată – viața mea e o linie dreaptă (râde), probabil că nu e, fiecare zi e plină de momente și situații, dar nu reușesc eu să intru cu totul… Pentru mine, cel mai puțin obișnuit și în același timp cel mai obișnuit lucru este să fiu la teatru. Când joc, atunci mi se pare viața acută și cu sens. Cred că dau mai multă atenție poveștilor din spectacole decât propriei povești. E un win-win situation (râde)!

O călătorie cu peripeții a actriței

Poate cea mai emoționantă și life-changing documentare a fost anul trecut, când am mers în Israel să fac interviuri pentru spectacolul Corp străin, care a avut premiera la Teatrul Evreiesc de Stat (TES), în martie 2017. Am făcut interviuri cu mai multe persoane, în special în vârstă, plecate din România, persoane care au prins anii ‘40, persoane care au fost deportate, care au suferit din cauza persecuțiilor antisemite, în urma legilor rasiale, sau care și-au văzut rudele murind în pogromuri. Interviul principal l-am făcut cu mătușa mea, o femeie de peste 80 de ani, care a fost foarte prezentă în copilăria mea. Și totuși, lucrurile pe care mi le-a povestit, lucrurile teribile pe care rude de-ale noastre le-au trăit, unii au murit, alții au supraviețuit, lucruri de care noi, tinerii din familie, am fost feriți, a fost o experiență năucitoare din foarte multe puncte de vedere. E o persoană pe care am iubit-o mult de când eram mică și față de care m-am simțit mereu apropiată. Acum, cred că ea a rămas decanul de vârstă și ultima martoră din familia noastră.

O zi obișnuită

Ziua începe și se termină cam la fel – lipsă de somn și pisică superodihnită cu poftă de joacă și de mâncare; de cele mai multe ori mă trezesc forțat pe la 8.00 și adorm încercând să mai stau trează măcar un pic, să mai apuc să dau un mail sau un share la vreun event – Haia e cu mine mereu. Când nu sunt la repetiții, la vreun atelier sau la spectacole, sunt fie în fața laptopului sau cu una dintre prietenele mele. Merg des la părinți, mai merg la piscină, la yoga, mă plimb. Citesc pe drum sau la baie… Sunt zile când pic efectiv și dorm câte 12-15 ore. Cel mai mult îmi place să dansez și, dacă am timp și e nevoie de mine, mai ajut la bar, la MACAZ. Ies în oraș cu mama, mai merg la un film cu prieteni, mai o cină, mai la un spectacol, o expoziție… E o perioadă acum în viața mea în care sunt hiperactivă și, chiar dacă mă plâng, de fapt sunt foarte fericită cu cele mai multe munci pe care le fac și orice timp liber real mă panichează. Mi-ar plăcea să-mi mai iau timp pentru învățat, să mai merg la o facultate sau un master. Poate reușesc în 2018.

Generația ta în teatru

Nu prea mă gândesc la generația mea în general, cât la echipele, oamenii cu care lucrez. Mă gândesc la responsabilitatea pe care o avem, la coerența și sensul demersului, mă raportez mai mult la conținut decât la persoane. Sunt artiste și artiști foarte buni, care se luptă să existe, e foarte greu, dar și oameni complet netalentați, sau mai grav – neserioși, care sunt foarte activi… Nu mă simt din echipa lor deloc, cu ei mă simt paralelă. Adevărul e că oscilez acum între sunt încă tânără, mai am atâtea de descoperit și de făcut și vai, sunt deja depășită, sunt actori acum foarte buni născuți după 2000. Totuși încerc să-mi păstrez capul cât mai limpede – și pun umărul prin ce fac, sper, la o generație mai solidară – în interiorul breslei, dar și în afara ei: arta solidară cu viața, artistul solidar cu lupta socială.

Artiști care te inspiră

Sunt fană totală a marilor comedieni – de la Chaplin și Birlic la Louis de Funès și Robin Williams și Seinfeld – actori cu care îmi doream să semăn când eram mică (și chiar și acum)… Voiam să fac ce făceau ei, să-i fac pe oameni să râdă. Dar cred că mi se părea că și ei se distrează foarte bine. Sunt multe persoane, femei și bărbați, care îmi plac în teatru și film și dans și muzică, foarte mulți, dar cred că mă inspiră cei cu care simt că am ceva în comun sau așa mi-aș dori. Și sunt și perioade – de exemplu, în facultate eram înnebunită după Pina Bausch, acum poate sunt mai degrabă cu imaginea lui Helen Mirren în cap. Mă inspiră oamenii liberi, devotați, pasionați, părinții mei, de exemplu. Cel mai tare însă mă inspiră colegii mei – îi admir enorm și ei sunt sursă de inspirație și stâlp de rezistență pentru mine. Cei cu care lucrez sunt de fapt cei pe care îi admir cel mai mult, persoane extrem de puternice și de sensibile, care mă inspiră și mă provoacă.

Bucureștiul care îți place

Îmi place Bucureștiul mult, îmi place în întregul lui – în perioada asta îl văd mai mult prin geamuri – de acasă, de pe Dacia, de la etajul patru, de la barul Macaz de pe Calea Moșilor vechi, sau cel mai des prin geamuri de taxiuri. Mă simt foarte acasă, sunt confortabilă de cele mai multe ori, mă simt în siguranță aici, simt că e și orașul meu și că nu am cum să pățesc ceva rău – o mare prostie probabil… Poate cel mai mult îmi place Bucureștiul în aprilie, când ninge cu pufi albi de salcâm și cel mai cel mai cel mai mult când e vară și e foarte cald. Atunci e gol, e lent, e blând, e ca în cărțile și filmele copilăriei și mă apucă o nostalgie și-o lene de numa-numa… Dacă Bucureștiul nu ar însemna și oameni fără adăpost, copii singuri, animale fără adăpost, străzi fără apă și curent, risc seismic, buline, praf, nervi în trafic, dacă ar fi mai multe parcuri și case cu condiții decente pentru toți oamenii, atunci ar fi chiar perfect. Îmi place acolo unde lucrez și unde sunt oamenii cu care lucrez – la Macaz, la Replika, mă simt bine în cartierul copilăriei – zona Titulescu, îmi plăcea Grădina Botanică pe vremuri, și îmi place că sunt încă locuri pe care nu le știu și că poate le voi descoperi. Iubesc Bucureștiul când e viu și maleabil.

Foto: M. Teuscher, arhiva personală a actriței