Irina Teodorescu a plecat din România la 18 ani, când s-a mutat în Franța, mai întâi la Paris. Prima ei carte a fost un volum de proză scurtă. A urmat romanul La Malédiction du Bandit Moustachu, care în 2016 apărea și în limba română (Blestemul tâlharului mustăcios, editura Polirom), și pentru care câștiga câteva premii, cum ar fi Premiul André Dubreuil, acordat de Société des Gens De Lettres, sau Prix Europe, acordat de Association des Ecrivains de Langue Française. Irina scrie de mână în caietele ei mari, scrie în franceză, dar e multă Românie în acest roman. Ba chiar francezii s-au gândit, dacă te uiți prin ziarele lor, că ar putea fi urmașa lui Panait Istrati pe acele meleaguri. Între timp, Irina a mai scris două romane, al doilea este Les étrangères, al treilea este în curs de apariție la Éditions Gaia. Când nu scrie, pictează.
În rândurile de față, ajungem în Parisul cu cafeneaua Rosa Bonheur, și în acel Rennes în care trăiește acum, oraș cu miros de ocean și cu pescăruși, și în orașul piraților, la Saint-Malo, și în Toulouse, orașul-roz, dar și în Bucureștiul ei natal, care te lasă-n pace, și ne oprim la Varna, pentru o înghețată de demult. Allons-y alors!
O călătorie care schimbă tot: drum spre Paris
Am scris despre cum e Parisul când ajungi să-l locuiești prima oară. Cam o pagină și jumătate în cel de-al doilea roman (n.r.: Les étrangères, Éditions Gaia). Dar acum, pentru mine această călătorie pare a fi într-o altă viață, a unei alte persoane, despre care amintirile mi-s vagi.
În Parisul Irinei Teodorescu
M-am tot gândit să mă mut din Paris (m-am și mutat de altfel, de trei ani stau la Rennes, și de doi ani mă tot tângui că de ce-am plecat). M-am gândit și să plec în altă țară. Dar, de fapt, nu mă trage inima. Deci Parisul meu este „acasă”. Mă umple de energie. Cu cât sunt oamenii din jurul meu mai diferiți, cu atât mă simt mai bine. Îmi place să mă plimb pe străduțele ce urcă de la Ménilmontant încolo. Îmi place să-mi fac jogging-ul pe malul Canalului De La Villette. Îmi place să mă duc în cafeneaua Rosa Bonheur, cea de pe vârfului dealului din vârful parcului și să beau o cafea și-apoi să citesc o carte și-apoi să mai beau o cafea și-apoi să se facă seară și să-mi scot discret pantofii și să vină prietenii și să trecem desculți la vin și la discuții filozofice. Îmi place să traversez arondismentele dimineața devreme pe bicicletă, îmi place agitația noii zile.
Călătorii dintr-o carte: Blestemul tâlharului mustăcios
Ei, nu le prea reușesc călătoriile, blestemaților din Mustăcios. Dar m-am bucurat când au plecat Gina și cu frate-su’ Tot-Ion cu trenul. Chiar aveam de gând să-i plimb prin toată Europa la clasa I. Dar ce să mai zic… N-a fost sa fie.
Din Franța cea de toate zilele. Câteva recomandări
Așadar, acum trăim la Rennes, este orașul natal al iubitului meu. Mai stăm aici câteva luni, până-și termină copiii școala. E un oraș OK. Are un cer albastru noaptea, frumos rău, luminos și sumbru în același timp. Miroase a ocean, se-aud pescăruși. E OK. Lumea-i relaxată. Mult prea, după părerea mea. Când mă plictisesc rău de tot, mă duc la Saint-Malo. Saint-Malo e un oraș de pirați, au clătite bune acolo. Dar ce-mi place mie cel mai mult este piscina cu apă de mare. E turnată din beton, urâtă și gri-verde, cu alge lipite pe ea, dar are un gât, parcă-i girafă. Îmi amintește de Băile Herculane. E foarte reușită, o doamnă, ce să mai…
Un alt oraș pe care l-am descoperit de curând și care e chiar plăcut este Toulouse. Toulouse e roz. Te binedispune instantaneu, unde te-ntorci vezi roz. Și-apoi, bineînțeles, de vizitat (dar nu de trăit!), Marsilia. Și munții din spatele ei, și marea din față.
O întoarcere la București (sau cum percepi Bucureștiul atunci când ajungi din nou aici)
Bucureștiul este orașul unde aș trăi cu prioritate. Asta dacă nu ar fi orașul meu natal. Deși pare absurdă afirmația pentru un bucureștean get-beget, mi se pare că Bucureștiul e un oraș care pur și simplu te lasă-n pace. După cum a declarat prietenul meu după cinci săptămâni de sejur pe strada Traian: aici văd că și cel mai neînsemnat copac își permite să treacă strada în mod subteran sau să crească-n mijlocul unei construcții. Prin urmare și eu, cetățean onest, pot să fac ce-mi dă prin cap.
Atracții din România
Am, desigur, ba la un moment dat m-am gândit să deschid și o agenție de turism. Pe prietenii francezi îi aduc mai întâi în București, pentru că orașul ăsta mi se pare în ziua de azi un loc halucinant. De altfel, un amic arhitect mi-a zis odată că Bucureștiul cu totul este o instalație de artă contemporană. A zis așa când l-am dus să vadă cum au tăiat băieții-n două fosta Casa Radio (adică fosta… nu fosta, că nici n-a fost vreodată, nu?)
Actualitate românească. Sau cum se văd protestele de la București în Franța.
Prietenii mei francezi (tot filozofii) își tot lustruiesc ghilotinele în speranța că și la noi în Franța va ieși lumea în stradă. Ei fiind mai tradiționali speră să poată scurta câteva mustăți cu ocazia respectivă. Însă nu e încă muștarul destul de sărit. Și nici nu va fi așa de repede. Aici, deși se-ntâmplă tot felul de nenorociri, deși multe lucruri nu mai merg, deocamdată „ça va”. Iar francezii, necunoscând foarte bine istoria și cultura României (dar ce, românu’ când comentează că amărâții ăia de refugiați să rămână și să crape la ei, oare știe despre ce e vorba-n lume?), se uită cu poftă la protestul românesc.
Pe urmele tâlharului mustăcios, dincolo de ficțiune. Mai în glumă, mai în serios, ce zici de potriveala asta? De tâlharii noștri mustăcioși?
Păi de la începutul lumii se știe (scrie negru pe alb în Mahābhārata) că orice bandit poartă mustață. Normal, mi se pare, ca să-și acopere surâsul parșiv.
O perspectivă: ai lua vreodată în calcul o întoarcere definitivă în România? De ce?
Iau în calcul zilnic întoarcerea în România. Și zilnic o elimin. De ce ? Pentru că România mi-e copilăria, cum scapi de copilărie? Nu scapi.
Unde duc cărțile?
Duc în tot felul de locuri ciudate. Bine, și-n locuri normale, la saloane, la festivaluri. Însă pe mine mă interesează oamenii. La ei casc ochii când ajung într-un loc străin. Tot încerc să-i înțeleg și mă tot mir de cum trăiesc, de cum gândesc. De cum există oamenii.
Nu de mult, eram invitată de niște profesoare de franceză să le vorbesc elevilor de cum e treaba cu scrisul. La un liceu dintr-un orășel din sud-vestul Franței. M-am dus. A venit un domn să mă ia de la gară, soțul uneia dintre profesoare, am înțeles eu din ce mi-a șoptit dânsul, că în șoaptă vorbea. Venise și cu copiii, așa-l trimisese nevasta. Pe drum, m-am jucat un pic cu ei și-atunci copiii au început să chițăie de prietenie pe bancheta din spate. Soțul s-a enervat, că să termine, că să se calmeze. Dar tot în șoaptă. Copiii erau fericiți, n-aveau cum, așa deodată. Eu am încercat să nu-i mai bag în seamă, dar ei se porniseră. Ei, și trage soțul pe dreapta, scoate băiatul de trei ani, se duce-n spatele mașinii și-i dă vreo două la fund. Apoi îl bagă la loc în mașină, ia fetița de cinci ani și tot la fel. Plâng ei un minut și jumătate și iar încep să chițăie. Și tot așa. Ajungem la destinație, apare și nevasta profesoară, îmi zice și ea ceva în șoaptă, iar fetița iese din mașină, mă ia de mână, mă plimbă prin toată casa și-apoi mă așază pe canapea și mi se urcă-n brațe. M-am tot gândit: uite, dom’le, ce copii chițăitori au oamenii ăștia șoptitori.
Un loc pe care îl asociezi cu scrisul
Un apartament parizian în care nu mai locuiesc, bântuit de prieteni care tot vin, care tot pleacă, care tot beau, care tot fumează, care se tot strâmbă la viață fără să aibă vreun motiv, o vară insuportabil de înăbușitoare, un ventilator care zbârnâie, capul meu cu o cârpă udă pe frunte. Și-apoi masa aia de lângă soba din stânga, de la Copac, pe Pitar Moș, si zăpada de un metru afară.
Cafeneaua preferată din întreaga lume
The Exotic Rooftop Restaurant, în cartierul Paharganj, New Delhi, India (dar cafeaua nu e cine știe ce).
O stradă pe care te-ai întoarce oricând
De întors, m-aș tot întoarce pe tot felul de străzi. Ar fi atâtea, c-aș putea să desenez o hartă mare cât toată Europa. Cam așa de mult îmi place mie să mă-ntorc.
Un oraș din Europa care îți place pentru cultura lui
New York (da, da, știu!).
Prima călătorie din viața ta
Am fost la Varna cu tata. O zi. Cu mașina. Am stat la o coadă mult timp, nu mai știu dacă era la vamă sau la bacul de pe Dunăre. Ne-am plimbat acolo pe o stradă pietonală și-am mâncat o-nghețată cu aromă de căpșuni, care nu era vafă. Înainte nu mai fusesem în călătorie, numai în vacanță.
Foto: Facebook / Irina Teodorescu