Legătura secretă dintre creierul tău și relațiile pe care le cultivi

Societatea şi cultura actuală se află într-o continuă transformare. Şi noi, oamenii, de asemenea. Nu ştiu încă sigur dacă pot spune cu mâna pe inimă că felul în care noi ne-am transformat este neapărat unul pozitiv, dar îmi este clar că fiinţa umană are resurse în interiorul ei pentru a se adapta aproape oricăror condiţii.

Dacă cu mii de ani în urmă normalitatea era să ne luptăm pentru a avea hrană cu animalul feroce care ne punea în pericol viaţa, sau să ne luptăm corp la corp pentru a deţine supremaţia resurselor, astăzi provocările ţin de o cu totul altă natură. În normalitatea cotidiană a zilelor noastre, ne luptăm cu stresul şi ne declarăm performanţi doar dacă facem mai multe lucruri în acelaşi timp. Este o reală provocare să putem discerne între informaţia validă şi cea manipulativă. Facem slalom printre sarcinile de la job şi cele de acasă, ostenindu-ne, uneori, până la epuizare, să menţinem un echilibru între profesional şi personal. Azi, adaptarea la ritmul alert şi agitat şi viteza de reacţie este o calitate ce ne oferă cele mai bune şanse de a deveni căpetenii în tribul nostru (a se citi: comunitate), oricare ar fi acesta: ştiinţific, politic, sportiv sau cel al prietenilor.

În 2018, înţelepciunea constă în alegerea cu grijă a bătăliilor în care intrăm, având în permanenţă sub atentă evaluare resursele de care dispunem, dar şi limitele care ne pot pune într-o postură vulnerabilă. Ne străduim necontenit să ne construim şi să ne consolidăm o imagine în ochii altora. În rarele momente când ne rămâne timp să ne cercetăm cu sinceritate sufletul, spunem despre noi că suntem în proces de dezvoltare personală.

Este o necesitate fundamentală să facem față provocărilor de azi, diferite de acum câteva mii de ani, ca să nu spun că destul de diferite cu cele ale unei generații în urmă. Nici nu mai are sens să argumentez prea mult cât de important este să reuşim să ne adaptăm schimbărilor, noilor provocări, pentru simplul motiv că doar așa putem să supraviețuim, ca indivizi – dar și ca specie.

Principala resursă internă a omului de a se adapta – ne spune știinţa modernă – este creierul uman, cu referire directă la funcția numită plasicitate. Neuroplasticitatea (așa cum îi spunem în jargon de specialitate) este acea abilitate a creierului de a răspunde experienţei din mediu, adaptându-se prin crearea şi transformate reţelei neuronale, ceea ce stă la baza oricărui proces de învățare.

Principalul obiectiv al creierului este să ne menţină în viaţă, însă putem supravieţui doar în condiţiile în care creierul se poate dezvolta, adică dacă este stimulat. Stimularea creierului uman este dată de intracțiunea cu mediul. De asemenea, ceea ce poate avea un impact fundamental asupra plasticităţii creierului sunt chiar interacţiunile sociale, adică relaţiile cu ceilalţi. Altfel spus, suntem fiinţe sociale şi creierul nostru este modelat de cei din jurul nostru.

Acest aspect vine la pachet cu două vești: una bună şi una rea. Să începem întâi cu vestea bună: când avem şansa să beneficiem de relaţii suficient de bune cu adulţii semnificativi din copilăria noastră, îmbinate cu alţi factori pozitivi de mediu şi cu un bagaj genetic suficient de bun, creierul va fi modelat într-un mod care va fi benefic de-a lungul vieţii; adică se va adapta cu mai multă ușurință provocărilor vieții. Vom fi capabili să stabilim relaţii bune şi pline de sens cu semenii noştri, vom face faţă stresului într-o manieră pozitivă şi vom fi mult mai deschişi care explorare.

Vestea mai puţin bună? Creierul, tocmai pentru că este atât de complex, e capabil să se adapteze şi unor condiţii de mediu nesănătoase şi unor relaţii toxice, abuzive sau patologice.
Așadar, relaţiile apropiate cu ceilalţi – părinţi, parteneri de viaţă, prieteni, profesori – orice tip de relaţie încărcată de semnificaţie pentru noi – poate activa procesele neuroplastice, schimbând astfel structura creierului, în bine sau în rău. Felul în care creierul nostru primeşte hrană afectivă şi sprijin îl ajută să fie dispus în a se autoregla, a se adapta şi, implicit, a se dezvolta.

Întreaga teorie a ataşamentului (conexiunii psihologice dintre oameni), care are în spate zeci de ani cercetare a relaţiilor umane. Felul în care ne creştem şi ne educăm copii, mai ales în primii lor ani de viaţă, are rolul de a le modela acestora creierul într-un mod care fie le va dezvolta, fie le va distorsiona capacitatea de a-şi gestiona diferite aspecte ale vieţii. Relaţiile bune cu ceilalţi ne îmbunătăţesc încrederea în sine şi în relații, ne ajută să avem stimă de sine, ne ajută să ne gestionam emoţiile şi să avem mai bune abilităţi de rezolvare a problemelor şi chiar să luăm decizii mai înțelepte.

Atunci când experimentăm o situaţie de abuz, de neglijare sau de abandon, ceea ce aflăm despre noi înşine este că nu suntem adecvaţi, că nu suntem doriţi, că nu suntem importanţi, că nu contăm, că nu suntem acceptaţi. Lipsa de grijă şi de afecţiune îi învață pe copii că lumea pe care începe să o descopere este un loc neprietenos, chiar periculos, şi atunci comportamente specifice de dezvoltare, precum explorarea, asumarea de riscuri şi încrederea în ceilalţi trebuie evitate.

Fiecare persoană deține resursele necesare pentru a se adapta provocărilor actuale, fiind înzestrață cu un creier a cărui caracteristică de plasticitate îi oferă premisa ajustării. Însă, ușurința si deschiderea pe care o avem în fața acestor provocări este dată de calitatea relaţiilor pe care le avem cu ceilalţi, care au puterea de a ne modela creierul, încă de la începutul vieții.

Text de Oana Calnegru, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.

Foto: outnow.ch