Poate că numele ei nu îți spune încă nimic, dar cu siguranță ai văzut genialul și, în același timp, înfricoșătorul We Need to Talk About Kevin. Lynne Ramsay este una dintre cele mai talentate regizoare ale generației sale, o răsfățată a Festivalului de Film de la Cannes,  care a recompensat-o anul acesta pentru scenariul You Were Never Really Here, cu Joaquin Phoenix în rolul unui fost agent FBI, tulburat și violent, care încearcă să o recupereze pe fiica unui politician, aparent răpită. Lynne Ramsay a venit zilele acestea la București, la Les Films de Cannes, și am avut ocazia să vorbesc cu ea, pe scurt, despre cele mai importante proiecte ale sale.

You Were Never Really Here a fost unul dintre cele mai apreciate filme de la Cannes. Cum v-ați hotărât să faceți această peliculă inspirată de nuvela lui Jonathan Ames, ce v-a atras cel mai mult?

You Were Never Really Here nu pare o alegere evidentă pentru mine, dar, știi, îmi plac filmele de tip jurnal, am crescut cu aceste filme grozave, filme foarte bine făcute. Și am descoperit prin intermediul unei prietene care locuiește în Paris această nuvelă de Jonathan Ames, care nu cred că era publicată pe-atunci în Marea Britanie sau State, și am citit-o în câteva ore, foarte rapid. Și cel mai mult m-a atras personajul acestei nuvele a cărei acțiune are loc în New York. Nu e genul de bărbat cu pătrățele, un clișeu pe care îl tot vedem în filme, ci e un personaj vulnerabil, care are gânduri suicidale. Și m-am gândit că poate pot face cu el ceva ce nu s-a mai înainte. Acesta a fost punctul de start, iar apoi l-am adus pe Joaquin Phoenix, pentru că m-am gândit că el îi va conferi vulnerabilitate filmului.

Cum ați lucrat cu Joaquin Phoenix? A fost el prima alegere pentru rolul lui Joe?

Prima alegere, fără îndoială. Dar, bineînțeles, câțiva producători și finanțatori nu au fost de acord cu această variantă, pentru că lui Joaquin Phoenix nu îi place să facă promovare, și au spus să ne gândim la altcineva. Iar eu eram: „Nuuu! Rămânem cu Joaquin Phoenix, rămânem cu Joaquin Phoenix!” Însă bineînțeles nu știam dacă va accepta să facă filmul, așa că unul dintre producătorii You Were Never Really Here, James Wilson, care lucrase cu el la Buffalo Soldiers, mi-a dat contactul său. I-am scris un mail și i-am povestit despre film, i-am spus că nu știu când va fi gata, cu scenariu și tot, dar că mă gândesc la el pentru acel rol, iar Joaquin mi-a răspuns să îl anunț când va fi gata. Iar când a prins o fereastră între niște proiecte, a acceptat să facă acest film. La început, am intrat în panică, pentru că trebuia să termin scenariul, să găsesc  platouri de filmare, mă gândeam că nu o să am timp să vorbesc cu el. Era pentru prima dată când lucram cu cineva pe care nu îl mai întâlnisem vreodată, am vorbit la telefon, iar el probabil a înțeles doar jumătate din ceea ce îi spuneam cu accentul meu, spunea „da, da” foarte des :D.  Dar am purtat niște conversații foarte interesante cu el, chiar este un om normal, nu are o atitudinea de „sunt un star de cinema”. Dar îi place să se provoace, să se autodepășească, iar mie îmi place să mă provoc ca regizor, așa că am încercat să împingem limitele, să facem ceva la care nu te-ai aștepta. Este un film scurt, are doar 90 de minute, dar nu știi niciodată la ce să te aștepți de la el.

Ați scris scenariul și ați semnat regia pentru toate filmele pe care le-ați făcut până acum. Cât de important este să le faceți pe amândouă?

Cred că este fantastic că pot să le fac pe amândouă, pentru că așa am ocazia să vizualizez întreaga hartă a proiectului, imaginea de ansamblu. Dacă altcineva ar semna scenariul, ar trebui să îl simt, să încerc să îl fac puțin al meu, ca să îl pot face. Nu sunt împotriva scenariilor scrise de alții, dar nu am primit unele prea grozave până acum.

You Were Never Really Here v-a adus Premiul pentru Scenariu la Festivalul de Film de la Cannes, însă nu este singurul premiat la Cannes până acum. De care dintre peliculele dumneavoastră sunteți cel mai mândră?

E o întrebare dificilă, pentru că toate sunt bebelușii mei, toate au câte o poveste. Ratcatcher este primul meu film, am lucrat cu copii care nu mai jucaseră în filme până atunci, a fost un film greu de făcut, pentru că nimeni nu avea încredere în noi, dar a fost o experiență specială, care va avea întotdeauna un loc în inimile noastre. Apoi, Morvern Callar a fost un road movie nebun, cred că am început să experimentez mai mult, la filmări a fost minunat, ne mutam din Marea Britanie în Spania și tot așa. La We Need to Talk About Kevin, Tilda a fost minunată, Ezra Miller și John C. Reilly la fel, am avut ocazia să lucrez cu acești actori grozavi și, chiar dacă a fost o filmare intensă, găteam toți cina împreună, ascultam muzică, nu știu ce însemna asta, dar am iubit acea perioadă. Cât despre You Were Really Never Here, cred că e o șansă unică să lucrez cu Joaquin Phoenix. Așa că toate filmele mele sunt bebeluși și toate sunt speciale. Încerci mereu să ajungi la stele, să dai tot ce e mai bun, toate sunt experiențe și, pe măsură ce parcurgi acest drum, speri că ele vor trezi niște sentimente în oameni, că ei vor vedea ceva în acele povești.

În continuare sunt foarte puține femei care fac regie de film. Cum au evoluat lucrurile în acest sens?

Da, evident, încă este o discrepanță. Când am început treaba asta, în clasa mea mai era doar o singură fată, iar în școală eram foarte puține. Și cred că această discrepanță încă pornește de sus, de la finanțatori și alte personaje de genul acesta. Cred că lucrurile s-au mai reglat acum față de cum era când am început, dar încă e necesar un echilibru, pentru că avem nevoie de diversitate în această lumea, iar femeile spun povești diferite într-un mod diferit. Așadar, cred că da, lucrurile s-au mai schimbat acum, dar tot procesul ar trebui să meargă mai repede, ar trebui să fie predată o lecție de încredere în femei.

Foto: outnow.ch