Les Films de Cannes à Bucarest: „Juste la fin du monde”, în mijlocul haosului

Juste la fin du monde, cel mai nou film al regizorului canadian Xavier Dolan, i-a adus acestuia Marele Premiu al Juriului și Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de la Cannes, dar nu și aprecierea criticilor, pe care ultima lui peliculă nu i-a convins deloc.

Dolan spunea acum câteva luni că Juste la fin du monde, ecranizarea unei piese de teatru de Jean-Luc Lagarce, drama unui scriitor care se întoarce acasă pentru a-și anunța familia că va muri, „este filmul de care sunt cel mai mândru. Este filmul pe care îl consider complet. Toate elementele sunt la locul lor”, însă nici viziunea regizorului și nici distribuția spectaculoasă (Gaspard Ulliel, Marion Cotillard, Vincent Cassel, Léa Seydoux și Nathalie Baye) nu au reușit să îi impresioneze pe criticii care l-au numit „o dezamăgire, chiar și pentru cei care îi sunt fideli lui Dolan” (The Hollywood Reporter), „Cel mai matur film al lui Dolan este și cel mai insuportabil” (Variety), „Juste la fin du monde rămâne un film hipersensibil și încuiat, care îi va atrage numai pe cei mai pasionați fani” (The Wrap).

Începutul este chiar promițător, filmul se deschide cu un monolog interesant al lui Louis (Gaspard Ulliel), care povestește că se întoarce acasă după o absență de 12 ani, dorind să își demonstreze că este în continuare stăpânul propriei sale vieți. Planul său este să își anunțe familia că va muri, însă, de îndată ce calcă pragul casei, devine clar că misiunea lui nu este deloc ușoară. Dolan abuzează de close-up-uri și reușește să surprindă foarte bine emoțiile de pe chipurile personajelor, însă eșuează atunci când vine vorba despre dialogul lor, care nu face altceva decât să amplifice confuzia noastră. Sunt pauze mult prea lungi, replici segmentate, înțelesuri pe care trebuie să încercăm să le interpretăm noi, pentru că Dolan nu plănuiește să ne dea prea multe explicații.

Louis este întâmpinat de mama lui, excentrica Martine (Nathalie Baye), sora lui mai mică, Suzanne (Léa Seydoux), fratele mai mare, ursuzul Antoine (Vincent Cassel), și soția acestuia, Catherine (Marion Cotillard). Agitația începe aproape instantaneu, așa că nu pare greu de bănuit motivul pentru care Louis a ales să plece de acasă, dar, cu toate astea, rămâi cu sentimentul că nu ai înțeles prea clar conflictul dintre ei. În decursul a câteva ore, Louis stă de vorbă, pe rând, cu sora, cumnata, mama și fratele lui, însă, în niciuna dintre aceste discuții, nu reușește să spună ce are de spus. Copleșit de toată desfășurarea de forțe din jurul său, acesta se pierde în amintirile din copilărie și adolescență. Martine îi spune, la un moment dat, „Nu te înțeleg, dar te iubesc!”, iar replica ei mi se pare esența întregului film: nici eu nu l-am înțeles pe deplin pe Louis, dar am încercat să empatizez cu el.

Interacțiunea dintre personaje nu duce în nicio direcție, tensiunea mult prea mare dintre ele sabotează orice încercare de reconciliere. Timpul trece, iar Louis nu găsește ocazia să le spună motivul pentru care a venit acasă. Finalul este extrem de haotic, ai nevoie de timp pentru a înțelege ce se întâmplă, de ce s-au precipitat lucrurile. Ultima scenă aduce, din punctul meu de vedere, un soi de resemnare în viețile deja zbuciumate ale personajelor. Xavier Dolan este constant de la început până la sfârșit și alege să tragă cortina în același mod misterios și să ne lase pe noi să tragem propriile concluzii.

Trei filme de Xavier Dolan pe care să le treci pe lista de must see.