A list recomandă: „Casa de lângă lac”, de Kate Morton (fragment)

Luna aceasta, Kate Morton, autoarea cunoscută pentru Orele îndepărtate, Păzitoarea tainei și Casa de la Riverton, revine cu o nouă poveste care promite să ne ţină în suspans încă de la primele pagini.

Scriitoarea ne propune Casa de lângă lac (editura Humanitas), un roman-puzzle, în care numeroase intrigi și secrete de familie ies treptat la iveală. În luna iunie a anului 1933, familia Edevane îşi aşteaptă oaspeţii pentru petrecerea tradiţională din mijlocul verii. Alice are şaisprezece ani, o inteligenţă vie şi vrea să fie scriitoare. Apropierea balului o emoţionează mai mult ca niciodată, iar motivele nu îi lipsesc. A scris o povestire poliţistă după toate regulile artei şi se pregăteşte să-şi dezvăluie secretul: este îndrăgostită. Dar la miezul nopţii, când focurile de artificii luminează cerul întunecat, vieţile surorilor Edevane se schimbă dramatic, iar familia va părăsi Casa de lângă lac pentru totdeauna.

Lansarea volumului Casa de lângă lac, de Kate Morton

Lansarea noului roman semnat de Kate Morton va avea loc sâmbătă, 18 februarie, ora 17:00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38). Despre Casa de lângă lac vor vorbi scriitoarea Ana Barton, traducătoarea romanului, Sînziana Dragoş, criticul literar Dana Jenaru şi jurnalistul Bogdan Nicolai. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction. Accesul la eveniment este gratuit şi se face în baza unei rezervări prealabile pe Eventbook.

Citeşte mai jos un fragment din Casa de lângă lac.

„Soarele urcase pe cer şi începuse să ardă, iar mângâierea razelor lui era binefăcătoare. Sadie nu era nicidecum o fire contemplativă, dar în clipa aceea a înţeles ce înseamnă să meditezi. A scos un oftat de uşurare, deşi acesta ar fi fost ultimul cuvânt pe care l-ar fi ales ca să-şi descrie starea de spirit din ultima perioadă. Îşi auzea propria respiraţie şi îşi simţea pulsul sub pielea subţire a tâmplei, de parcă ţinea la ureche un ghioc din care răzbătea vuietul oceanului.

Fiindcă îşi ţinea ochii închişi, lumea înconjurătoare era alcătuită numai din sunete: clipocitul apei care se lovea de pilonii de sub ea, pleoscăitul şi bălăceala raţelor pe când se lăsau din zbor pe luciul lacului, scândurile de lemn care pârâiau de dogoare. Ciulind urechile, Sadie auzea tot mai bine un zumzet constant, ca şi cum sute de motoare minuscule s-ar fi pornit să huruie laolaltă. Era un sunet specific verii, greu de definit la început, dar până la urmă şi-a dat seama; insecte, al naibii de multe insecte.

Sadie s-a ridicat, clipind din pricina soarelui puternic. Până când s-a obişnuit cu lumina, totul a fost de culoare albă. Frunzele de nufăr sclipeau, asemenea unor dale în formă de inimă, iar florile se înălţau către cer ca nişte mâini delicate ce se străduiau să prindă ceva. Zburau pe lângă ele mii de micuţe vietăţi înaripate. Era deja în picioare şi tocmai voia să-şi strige câinii când i-a atras atenţia ceva de pe partea cealaltă a lacului.

În mijlocul unei poieni scăldate de soare se înălţa o casă. Era de cărămidă, cu două mansarde gemene sub acoperişul ascuţit şi uşa de la intrare ascunsă sub un portic. Mai multe hornuri se înălţau pe acoperişul de ţiglă şi ferestrele cu vitralii ale celor trei etaje parcă făceau conspirativ cu ochiul în soare. O plantă agăţătoare cu frunze verzi năpădise lacomă faţada de cărămidă şi numeroase păsărele se zbenguiau printre crenguţele ei, dând impresia unei vânzoleli continue. Sadie a fluierat încetişor:

— Ce caută o mare doamnă ca tine într-un loc de felul ăsta?

Rostise vorbele abia şoptit, dar vocea îi suna străină şi dezagreabilă, iar tonul glumeţ părea forţat, o imixtiune în exuberanţa naturală a grădinii.

Parcă atrasă de un magnet, Sadie a pornit-o spre casă, pe lângă lac. Raţele şi celelalte păsări sălbatice nu păreau deranjate de ea, moţăiala lor împletindu-se cu căldura zilei şi cu umezeală pentru a spori senzaţia de atmosferă suprasaturată.

Când a ajuns pe partea cealaltă a băgat de seamă o potecă, năpădită de mărăcini încâlciţi, care ducea până la intrare. A râcâit cu vârful adidasului. Piatră. Fusese probabil roz-cafenie cândva, ca toată piatra folosită în construcţiile din zonă, dar timpul şi lipsa de îngrijire o înnegriseră.

Pe măsură ce înainta, îşi dădea seama că, asemenea grădinii, şi casa fusese lăsată în paragină. Din acoperiş lipseau ţigle, unele dintre ele zăcând risipite pe unde căzuseră, iar câteva geamuri de la etajul de sus erau sparte. Cele rămase întregi erau acoperite cu un strat gros de murdărie de păsări şi din pervazuri stalactite albe se lăsau în jos pe frunzele lucioase.

Ca şi cum ar fi vrut să-şi dovedească stăpânirea asupra gră­mezilor impresionante de găinaţ, o pasăre micuţă şi-a luat zborul de după un geam spart, ţâşnind în jos, după care şi-a schimbat brusc direcţia, trecând rapid pe lângă urechea lui Sadie. Ea a tresărit, dar nu s-a dat înapoi. Păsărelele acelea micuţe pe care le zărise şi pe malul lacului erau peste tot, intrau şi ieşeau din ascunzişurile întunecate ale plantei agăţătoare, părând a se chema una pe alta cu gângurituri insistente. Şi nu erau doar păsări, frunzişul colcăia de insecte de tot felul – fluturi, albine şi altele pe care nu le recunoştea – dând clădirii un aspect de efervescenţă, în contradicţie cu starea ei jalnică.

S-ar fi putut crede cu uşurinţă că acea casă era goală, dar Sadie văzuse în misiune destule case aparţinând unor bătrâni ca să ştie că o casă aparent părăsită ascundea adesea o poveste tristă. Un ciocănel de alamă fără luciu, în formă de cap de vulpe, era agăţat de uşa dărăpănată de lemn şi a dat să-l apuce, dar a lăsat iute mâna jos. Ce-ar fi avut de spus dacă răspundea cineva? Sadie şi-a îndoit degetele unul câte unul, gândindu-se. Nu avea nici un motiv să fie acolo. Nici o scuză. O amendă pentru încălcarea proprietăţii era tot ce-i mai trebuia. Dar a alungat repede acest gând, ştia că-şi face griji inutil. Casa din faţa ei era părăsită. Era greu de explicat, dar avea un aer, o aură care arăta asta. Ştia, pur şi simplu.

Şi deasupra uşii se afla un vitraliu: patru siluete în veşminte lungi, fiecare într-un cadru zugrăvind câte un anotimp. Nu era un tablou religios, după câte îşi dădea seama Sadie, dar efectul era asemănător. Desenul avea o solemnitate – un fel de pietate, bănuia ea – care o făcea să se gândească la vitraliile din biserici. Sadie a tras mai aproape de uşă lada mare şi murdară în care se plantau cândva flori, pe marginea căreia s-a cocoţat cu băgare de seamă. Printr-o porţiune ceva mai mare de geam curat a desluşit ceva ce semăna cu un hol cu o masă ovală în mijloc. În mijlocul acesteia se afla un vas de porţelan chinezesc, pictat cu flori pe mar­gini şi – s-a căznit ea să vadă – cu un model auriu şters şerpuind pe mâner. Câteva ramuri subţiri, ţepoase, poate de salcie, erau aşezate la întâmplare, şi pe masă erau împrăştiate frunze uscate. De o rozetă de stucatură din tavan atârna un candelabru de sticlă ori de cristal, oricum ceva scump, şi o scară mare cu un covor roşu zdrenţuit se arcuia în sus, spre fundul încăperii. Pe peretele din stânga se vedea o oglindă rotundă, atârnată lângă o uşă închisă.

Sadie a sărit de pe ladă. În faţa porticului, de-a lungul întregii faţade a casei, se întindea o grădină ce fusese cândva frumos orânduită şi s-a chinuit să o străbată, cu spinii agăţându-i-se de bluză. Simţea un miros puternic, dar plăcut – pământ reavăn, frunze putrede, flori abia ieşite în lumina soarelui – şi bondari mari şi dolofani umblau de colo-colo să adune polenul dintr-o puzderie de floricele roz şi albe. Mure: Sadie s-a mirat că îi venise această idee. Erau flori de mur, peste câteva luni tufişurile aveau să fie pline de fructe coapte.

Când a ajuns la fereastră, Sadie a băgat de seamă că ceva fusese scrijelit pe cercevea, nişte litere, un A şi poate şi un E, stângaci incrustate acolo şi acoperite acum cu muşchi verde închis. A atins cu degetele scrijeliturile adânci întrebându-se într-o doară cine ar fi putut să le facă. Din tufişurile dese crescute sub fereastră ieşea o bucată curbată de fier şi, dând crengile la o parte, Sadie a descoperit rămăşiţele ruginite ale unei bănci. A privit peste umăr la jungla pe care tocmai o traversase. Îi era greu să-şi imagineze că odinioară cineva stătuse confortabil pe băncuţa aceea, admirând ceea ce trebuie să fi fost o grădină foarte bine întreţinută. I-a revenit din nou acea senzaţie ciudată, parcă de rău augur, dar n-a luat-o în seamă. Ea se ocupa de fapte, nu de senzaţii şi, după întâmplările din ultima vreme, era bine să ţină minte asta. Cu mâinile făcute streaşină în dreptul ochilor, s-a uitat înăuntru.

Camera era întunecată, dar pe măsură ce-şi mijea privirea, începea să distingă anumite obiecte: un pian mare într-un colţ, lângă uşă, o canapea în mijloc cu două fotolii dinaintea ei, un şemineu pe peretele din spate. Sadie a avut din nou acel sentiment cunos­cut, plăcut pe care îl încerca atunci când descoperea viaţa altcuiva. Considera că astfel de momente erau o recompensă a meseriei ei, chiar dacă adesea vedea lucruri urâte; întotdeauna o fascinase felul în care trăiau alţi oameni. Şi, deşi acesta nu era scena unei crime şi ea nu era un detectiv în exerciţiul funcţiunii, a început automat să-şi înregistreze observaţiile în minte.

Pereţii, acoperiţi cu un tapet şters, cu modele înflorate mov-verzui, erau plini de rafturi îndoite sub greutatea a mii de cărţi. Deasupra şemineului stătea de pază un portret mare al unei femei cu nasul fin şi cu un zâmbet tainic. Pe peretele alăturat se afla un glasvand mărginit de draperii groase de damasc. Cândva dădea cu siguranţă spre grădină şi soarele se revărsa prin ochiurile lui în dimineţile frumoase, ca aceasta, aruncând pe covor pete calde şi strălucitoare de lumină. Dar nici vorbă de aşa ceva acum. Un hăţiş zdravăn de iederă lăsa înăuntru doar puncte mici de lumină. Lângă glasvand se afla o masă îngustă de lemn cu o fotografie într-o ramă elegantă. Era prea întuneric ca să vadă pe cine înfăţişa şi chiar dacă lumina ar fi fost mai bună, tot nu ar fi putut s-o vadă prea bine din pricina unei ceşti demodate de ceai, aşezată pe farfurioară, ce-i stătea dinainte.

Sadie şi-a muşcat buzele, gândindu-se. Luând în considerare capacul deschis al pianului, pernele răvăşite de pe canapea, ceaş­ca de ceai de pe masă, încăperea lăsa oarecum impresia că cel ce fu­sese acolo ultima dată tocmai ieşise şi urma să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. Dar, în acelaşi timp, lumea aceea de dincolo de geam părea misterios, permanent încremenită. S-ar fi zis că e îngheţată, cu tot conţinutul suspendat, ca şi cum aerul, cel mai neînduplecat dintre elemente, ar fi fost ferecat pe dinafară, cu neputinţă de res­pirat înăuntru. Mai era şi altceva. Ceva care lăsa impresia că încăperea stătuse aşa vreme îndelungată. La început, Sadie a crezut că îşi forţase ochii prea tare, dar apoi şi-a dat seama că aspectul împâclit al camerei se datora prafului.

Cât de gros era stratul vedea mai bine pe biroul de sub fereas­tră, unde o rază de soare scotea la iveală depunerea de pe fiecare obiect: de pe călimară, de pe abajurul lămpii şi de pe cărţile deschise aruncate la întâmplare. Atenţia i-a fost atrasă de o coală de hârtie, un desen reprezentând un copil, un chip frumos, cu ochi mari, serioşi, cu buze moi şi cu părul care îi cădea pe ambii obraji,  încât el (sau ea, era greu de spus) arăta mai degrabă a spi­riduş de grădină decât a copil adevărat. A băgat de seamă că desenul era murdărit pe alocuri, cerneala neagră se întinsese, liniile groase erau estompate, iar în colţul de jos scria ceva… o semnătură şi o dată, 23 iunie 1933.”

Foto: Gillian van Niekerk