Madame Bovary ar merge la sală. La aikido.

Cândva în secolul 19, Madame Bovary se sufoca într-o existență dominată de banalul provincial și compensează ruinându-și soțul (pe care îl și înșeală) cu escapadele de shopping. În secolul 21, ea ar putea fi orice femeie modernă, cu o viață ritmată de rate la bancă și vizite la mall sau la sală. Doar că, între timp, căutarea unui echilibru sau sens al armoniei ar putea avea (încă) un răspuns original. Madame Bovary ar putea practica aikido.

Dacă cineva m-ar întreba care sunt beneficiile aikido-ului, mă tem că nu aș fi ambasadoarea datelor științifice și a ipotezelor exacte. Aș putea însă spune ce înseamnă pentru mine și de ce serile mele sunt ocupate pe multe luni înainte.

În prima jumătate a secolului 20, un bătrânel nu prea înalt, cunoscut deja sub contrarianta dar justificata denumire de „războinicul invincibil”, se lansa într-o retorică scandaloasă pentru contextul mondial marcat de două mari conflicte armate. Vorbea despre o nouă artă marțială, o artă a păcii. După ani de antrenament dictați de o disciplină și o rigoare străine de cultura occidentală, într-o experiență ce poate fi, probabil, descrisă drept una de iluminare, a comprimat multe din artele marțiale ale Japoniei acelui moment într-una nonviolentă. Morihei Ueshiba este, cu siguranță, una dintre mințile luminate ale secolului 20. Moștenirea lui constă într-un set de tehnici de luptă, dar mai ales în câteva valori: armonie, echilibru, non-violență.

La început privit cu rezervă și etichetat drept încă o sectă oarecare, aikido și-a câștigat respectul și probitatea: câteva milioane de oameni din lumea întreagă salută principiile fondatorului și se antrenează săptămânal. Ironic, țara cu cei mai mulți practicanți nu este Japonia, ci Franța.

Pentru o generație bombardată de tabloide și știri de ultima oră, zeii moderni tind să fie cel mai probabil fotbaliști sau fotomodele. De ce ar avea așadar oricine timp pentru aikido? De ce ar avea răbdarea primelor șase luni, când începătorii învață câteva deprinderi de bază, nu și coregrafia lui Steven Segal? (De altfel, Segal este un maestru atestat al aikido-ului, atunci cand alege să îl practice. Secvențele de luptă din filmele lui se supun însă, cel mai adesea, altor rigori.)

De multe ori îmi pun aceeași întrebare. Cum se face că, de câțiva ani buni, sunt la fel de încântată de ideea de a mă duce la sală? Cum se face că entuziasmul nu dispare nici după un antrenament în care am fost mai degrabă lipsită de energie? Cum de continuă să rămână un lucru atât de important în viața mea, deși sunt mai degrabă o amatoare?

Când am început să practic aikido, credeam că am găsit o strategie anti-aging. Ce altceva poți să crezi când vezi maeștri la 80 de ani etalând vigoarea și agilitatea unui samurai veritabil? De asemenea, părea locul ideal pentru refulările zilnice. Îmi mai rămâneau de rezolvat ridurile, dar și pentru asta aveam câteva idei.

Experții ar argumenta oricând că există instrumente sau tehnici de autoapărare cu mult mai eficiente. Așa cum există și multiple alte feluri de a-ți menține tonusul.

Și totuși. Există ceva în sinceritatea și integritatea tehnicii care te aduce cu picioarele pe pământ. E făcută să funcționeze cu orice partener, atâta timp cât o respecți. E uimitor cum nivelele de șlefuire a câtorva mișcări atât de simple pot merge până la artă. De fapt, tocmai simplitatea și aparenta naturalețe sunt atât de greu de obținut. Și atunci începi să decantezi că, în fiecare secundă de practică, aikido e un antrenament pentru viață. Este o porție zilnică de înțelepciune practică.

Din când în când, printre multe tehnici executate sau studiate din nou și din nou, se strecoară momente când totul se succede ca și cum așa ar trebui să fie și nicicum altfel, când ești centrat și ai uitat să mai judeci fiecare pas și mișcare. E un moment de grație, când ai întrezărit sau ai trăit armonia. Poate e o fracțiune de secundă, într-o cădere peste mână sau într-o proiectare. Și face ca tot efortul să merite.

Știu de ce mă duc la antrenament. E un loc unde pot să izolez, ca într-un laborator, orice atitudine sau gând care, în cotidian, ar rămâne nedistins, sau chiar acoperit de rumoarea zilnică. Devin ușor de depistat orgolii, blocaje mentale sau superficialitate. Nu există judecăți sau verdicte. Doar o tehnică eșuată sau experiența armoniei. La sală pot să ating principii. Dacă nu le respect, au grijă să mi-o comunice. Prin vânătăi. Mă verific așadar cu realitatea. La propriu.

Dacă ai noroc, practica nu rămâne doar pe tatami. M-aș aventura să cred că aikido are și o cheie de interpretare conversațională. Principii care ar aduce cu sfaturile date de mama devin salvatoare și la birou sau în orice alt obiectiv personal. Ieși din calea atacului, preia energia atacatorului și întoarce-o împotriva lui, dacă intrarea nu ți-a ieșit, eschivează-te și continuă tehnica, fixează sau proiectează la o distanță sigură pentru tine. Reguli simple, comunicate succint și fără pretenții, care ar impune respectul oricărui coach sau consultant în strategii corporatiste. Aplicarea în practică cere un oarecare efort, cu beneficii direct proporționale cu interesul cursantului.

Că pot să accesez o astfel de lume doar mergând la sală mi se pare o binecuvântare. Și da, recunosc, sunt foarte mândră de imaginea mea cu hakama. Așa că nu mă sunați lunea și joia după ora 19.00. Sunt șanse mari să nu răspund.

Roxana Grămadă (3 Dan Aikido Aikikai). Foto: Andrei Florin Ivănescu