De-a lungul anilor mei petrecuți în presă, am avut marele noroc de a sta de vorbă cu oameni cu totul și cu totul extraordinari, persoane care fac minuni în zona artei și a culturii. Pe mulți dintre ei i-am întâlnit la TIFF (Transilvania International Film Festival), locul unde se adună la fiecare început de vară cei care creează, din punctul meu de vedere, cele mai frumoase lucruri de pe acest pământ: poveștile și filmele.

Iar ediția din 2019 nu se putea lăsa mai prejos, mai ales că a fost una extrem de generoasă cu titlurile românești. Filme impecabil realizate, replici senzaționale și emoții pe măsură. Despre toate acestea a fost vorba și în Parking, cea mai recentă peliculă în regia lui Tudor Giurgiu, inspirată de romanul Apropierea, semnat de Marin Mălaicu-Hondrari, care s-a ocupat și de scenariu. O poezie de film, pe care vă spun drept că nu aveți voie să-l ratați (din 14 iunie intră în cinematografele din toată țara).

Pe Marin Mălaicu-Hondrari, un om de o blândețe și o modestie rar întâlnite, am avut privilegiul de a-l cunoaște în urmă cu o săptămână, la TIFF, iar poveștile sale mi-au rămas în suflet. Am început să citesc Apropierea, un roman care a pornit de la experiența din Spania a scriitorului, exact înainte de festival, în avion, și am reușit să termin volumul în urmă cu doar câteva ore. Este superb! Și nu cred că mai e nevoie să vă spun să-l citiți și voi, pentru că  sunt convinsă că o veți face de la sine, după interviul de mai jos. Enjoy!

Înainte să trecem la film, la Parking, aș vrea să povestim puțin despre Apropierea, romanul dumneavoastră lansat în 2010, în care avem trei artiști, trei scriitori care pornesc într-o călătorie în căutarea inspirației și a propriului drum. Cât este experiență personală și cât este ficțiune în Apropierea?

Cred că orice roman, orice carte de ficțiune are la bază niște experiențe personale. Dar, în același timp, înclin să cred că, inclusiv atunci când scrii un jurnal, care ține strict de experiența personală, chiar și acesta se transformă cumva în ficțiune. Pentru că, în jurnal, noi decupăm o anumită parte din realitate și hotărâm ce parte din acea realitate să transpunem în el. Deci deja creăm o altă realitate, una ficțională. Sigur că în Spania, în Córdoba, unde am locuit cinci ani, am trăit ceea ce se cheamă, fără a fi vorbe mari, o experiență fundamentală, care mi-a schimbat realmente viața cu totul. Și asta am încercat să transpun și în personajul Adrian, personajul principal masculin din romanul Apropierea. Dar sigur că acolo este și foarte multă ficțiune, pentru că nu m-a interesat neapărat să povestesc ce mi s-a întâmplat mie, ci mai degrabă să scriu o carte despre cum literatura îți poate schimba viața în mod fundamental.

Când și de la cine a venit propunerea de a face un film inspirat de Apropierea?

Povestea e așa: în 2011, am primit un mail de la Tudor Giurgiu, noi nu ne știam dinainte. Eu eram pe-atunci în Spania din nou, mă dusesem acolo într-o vizită la sora mea. Tudor citise o cronică la Apropierea, scrisă de Marius Chivu, o cronică în care Marius citează destul de mult din roman. Iar acele fragmente l-au convins pe Tudor să cumpere cartea și să o citească. După asta, mi-a scris mail-ul, întrebându-mă dacă aș fi de acord să facem un film după ea. Sigur că am fost bucuros că l-a convins cartea aceasta. După vreo două luni, ne-am întâlnit la Cluj și am avut prima discuție pe tema filmului, iar Tudor a insistat să lucrăm și la scenariu împreună, deși eu i-am zis că nu mă pricep deloc să scriu scenarii, ceea ce era adevărat. Însă el m-a ajutat enorm, a avut multă răbdare.

Îmi dau seama că sunt diferențe semnificative între scrierea unui scenariu versus scrierea unui roman. În cazul dumneavoastră, cum a decurs scrierea primului scenariu?

Mi-a fost destul de greu la început, până mi-am dat seama că, de fapt, scenariul nu înseamnă literatură. Aici a fost dificultatea mea. Aveam mereu tendința de a scrie ca și cum aș rescrie Apropierea pentru cinema, dar era o greșeală gravă, firește, o greșeală de începător în ale scenaristicii. Treptat, am început să înțeleg, am citit și alte scenarii, Tudor îmi explica mereu ce vrea de la scenariu, cam cum ar vedea el scenele. Și cred că, până la urmă, am reușit să facem un scenariu bun.

În film, structura e puțin schimbată față de roman, focusul este pe un singur personaj – Adrian. Ați avut de la bun început această direcție a poveștii?

Nu, nu. Eu cred că am scris cel puțin cinci sau șase drafturi de scenariu, finalizate toate. Cumva, de-asta a și durat atât de mult acest proiect, care s-a întins pe mai mulți ani. Bine, pe mine nu m-a deranjat absolut deloc asta să fac asta, pentru că a fost un exercițiu. Și chiar ar fi fost plictisitor să rescriem Apropierea pas cu pas. Până la urmă a fost filmul lui, filmul lui Tudor Giurgiu. Știu că majoritatea scriitorilor nu vor să schimbe nimic din cărțile lor și se declară nemulțumiți de ecranizări, dar eu nu am problema asta. Mie chiar îmi place cum a ieșit.

Țin minte că, în deschiderea TIFF-ului, la proiecția Parking, am zis pe scenă că, dacă ar fi să rescriu acum Apropierea, aș ști cum să o scriu mai bine plecând tocmai de la film.

Rezultatul final e minunat. Și s-a transpus foarte bine atmosfera din roman.

Da, mai ales atmosfera. E lucrul pe care atât Tudor, cât și eu știam că trebuie să-l păstrăm. Obligatoriu. Indiferent câte personaje am fi schimbat sau câte situații noi ar fi apărut, știam că trebuie să păstrăm atmosfera. Pentru că, într-adevăr, în roman asta m-a preocupat cel mai mult: să reușesc să creez o atmosferă de singurătate, de literatură, de iubire. Și cred că Tudor a reușit să păstreze atmosfera foarte, foarte bine. Sigur, meritul e al lui, în primul rând, ca regizor, apoi al nostru, ca echipă, dar și al lui Marius Panduru, care a știut cum să filmeze.

Pe lângă scrierea scenariului, v-ați implicat și în alt mod în producția Parking?

Da, din când în când, Tudor mă ținea la curent cu ce se întâmpla, cu alegerea castingului. Chiar îmi amintesc că, pentru rolul protagonistului, pentru rolul lui Adrian, ne-am întâlnit la Muzeul Țăranului din București, unde el a venit cu un album de fotografii și mi-a arătat diverși actori la care se gândea. Și am ales trei, printre care era și Mihai Smarandache, care a și rămas până la urmă. E un Adrian convingător, e foarte bun. La fel și Ariadna Gil, care face un rol fabulos.

Am fost și la filmări, în Córdoba, pentru că s-a filmat mult în Spania, cam în proporție de 90%. Am contribuit, bine, contribuit e mult spus, am mai ajutat puțin la scenografie, la reconstituirea parcului auto – Parkingul. Și cred că merită remarcată din nou performanța lui Tudor și a lui Marius Panduru de a face din parcul acela un adevărat personaj. De altfel, de asta se și numește filmul așa. Felul cum se degradează parcul pe măsură ce lucrurile din viața lui Adrian se complică e foarte interesant, e foarte bună paralela aceasta dintre personaj și parcul care devine un personaj în sine. Mi-a plăcut mult.

Interviu cu Tudor Giurgiu (Parking): „Indiferent de cum se schimbă lumea, oamenii vor căuta în permanență povești care stârnesc emoții”

La final, cu ce ați vrea să rămână cititorul care citește Apropierea și cu ce ați vrea să rămână spectatorul care vede Parking?

Cred că mi-ar plăcea ca atât cititorul, cât și spectatorul să rămână cu o convingere. Convingerea că, dacă ajungi să crezi suficient de mult în ceva, dacă ai o obsesie reală, dar nu una morbidă, ci o obsesie bună, pozitivă, cum este literatura, în cazul acesta, acea obsesie chiar îți poate rezolva viața, te duce pe drumul cel bun. Dar trebuie să lupți pentru asta, nu îți vine nimic pe tavă. Trebuie să lupți, să depui anumite eforturi, dar, până la urmă, cumva, vei fi recompensat.

Iar povestea lui Adrian, atât din Apropierea, cât și din Parking, tocmai asta transmite. Pentru că el, dincolo de faptul că e emigrant, că e prost plătit, că e nevoit să facă tot felul de munci, știe exact ce are de făcut și nu renunță. Nu renunță la ideea de scris, la ideea de a publica un roman, la un moment dat, chiar dacă pare un vis îndepărtat. Mereu suntem obligați să facem și altceva, pentru că aristocrații sunt tot mai puțini pe lumea asta, dar dacă reușim să ne păstrăm cumva mintea limpede și să încercăm să ne mutăm mai aproape de partea fundamentală a vieții noastre, putem să facem foarte multe lucruri care par imposibile.

Ce urmează acum, după Parking? Un nou roman, un nou scenariu?

Mi-ar plăcea foarte mult să reușesc să public anul viitor un nou roman, la care am început deja să lucrez. O să fie vocea unei adolescente de 17-18 ani, o voce contemporană, va fi o poveste pe jumătate politică, pe jumătate de dragoste. Mi-ar plăcea să fie o carte pe care tinerii din ziua de astăzi să o simtă ca pe o carte a generației lor. Și aș mai vrea, în toamnă, să scot un volum de poeme, pentru că nu am mai publicat poezie din 2011, chiar dacă am continuat să o scriu. Cât despre scenariu, da, mi-ar mai plăcea să încerc dacă se va mai ivi ocazia vreodată.

Foto: Karina Wechter Ciuruş

#TIFF2019 driven by #MercedesBenz