Nici nu îmi mai amintesc de câte ori am fost întrebată despre cum a fost și ce am simțit când am decis să plec din țară și să o iau de la zero în America. Îmi doresc însă ca toți cei care au auzit sau au citit răspunsul meu să fi învățat ceva din experiența mea, să fi câștigat puțin curaj și să fi înțeles că, oricât de înspăimântător ar părea necunoscutul unui nou început, încrederea în sine, bunătatea celorlalți și lupta continuă le va creiona un nou drum minunat.

De cele mai multe ori, viața îți scoate în cale exact oamenii de care ai nevoie la momentul respectiv. Eu știu că, legat de plecarea mea și adaptarea în noua viață, nu aș fi reușit fără sprijinul unor oameni cărora le voi fi mereu recunoscătoare. Despre ei am povestit și în cartea Scrisori către o tânără gimnastă. Sunt sigură că cei care au citit cartea au fost surprinși de generozitatea prietenului Alexandru, din Canada, și a familiei sale. Poate unii cred că astfel de gesturi sunt de domeniul basmelor. Și mie mi se părea incredibilă deschiderea și încrederea cu care m-au primit în familia lor și sprijinul pe care mi l-au oferit. Fără susținerea lor, adaptarea mea ar fi fost mult mai grea, dar îmi place să cred că aș fi reușit oricum. Am convingerea că, atunci când îți dorești ceva cu adevărat, mai devreme sau mai târziu reușești să-l obții. Neliniștea, nerăbdarea, teama, amestecate cu o doză de entuziasm, dar și curiozitatea unui nou început te pot înfrâna sau, dimpotrivă, te pot propulsa spre un drum de succes. Depinde doar de tine.

Și eu am avut propriile mele zbateri pe atunci. Îmi amintesc cum Alexandru, instructor de fitness, mi-a sugerat să mă gândesc să încep cu niște turnee demonstrative, iar eu, care nu mă mai atinsesem de șase ani de un aparat, eram convinsă că drumul meu în gimnastică se terminase. Și, recunosc, îmi era teamă că nu mai pot ajunge la nivelul de performanță pe care îl atinsesem anterior. Atunci nu înțelegeam cum aș mai fi putut găsi bucurie în acest sport, dacă nu mai eram cea mai bună din lume. Și încă o dată, viața a avut grijă ca lucrurile să nu rămână așa. Bart, care pe atunci era pentru mine doar un fost gimnast – ca și mine – și un prieten, mi-a reamintit că performanțele mele au pornit de fapt de la imensa bucurie din sala de sport. Cred că el a realizat înaintea mea cât de multă nevoie aveam de gimnastică în viața mea.

Noul meu drum nu a prins contur clar peste noapte. Am făcut pași mărunți la început. Dar cu fiecare nou pas am știut că trebuie să merg înainte. Am prins încredere, am căpătat forțe proaspete și am continuat. După pierderea prietenului meu, Alexandru, incertitudinea părea că își revendică locul în viața mea. Dar nu am cedat. Reușisem într-o copilărie grea în regimul lui Ceaușescu. Supraviețuisem unei plecări frauduloase și periculoase din propria țară, cu inima tremurând cu gândul la familia mea. Am riscat din nou și m-am mutat în Oklahoma, plecând de lângă noua familie din Canada, fără să știu ce-mi rezervă viitorul. Și viața m-a răsplătit cu o nouă carieră și chiar mai mult decât aș fi putut visa – familia mea, soțul meu, copilul meu, Bart și Dylan. Am alături de mine, familia lui Bart, familia mea și un om foarte apropiat nouă, pe Paul – managerul lui Bart și nașul celui mic. Bunica îmi spunea că m-am născut cu noroc. Cred că avea dreptate. Așa cum cred că ne și facem propriul noroc. Cu muncă și curaj. Pentru fiecare nou început.

Text de Nadia Comăneci. Foto: hepta.ro