Când vezi o ființă așa diafană, cu părul creț lăsat liber, călcând agale pe stradă strângând sub braț o poșetă, e greu să intuiești câtă determinare stă în ființa ei. Fără să se considere un scriitor pe deplin format, Liliana Corobca are publicate patru romane de succes: Negrissimo (două premii pentru debut), Un an în Paradis (tradus în italiană și germană), Kinderland (bestsellerul editurii Cartea Românească la Bookfest 20013) și Imperiul fetelor bătrâne. Are un doctorat în literatură, coordonat de Nicolae Manolescu (cu teza Personajul în romanul românesc interbelic) și câteva studii importante despre instituția cenzurii. Am abordat cu ea teme diverse, de la complexul moldoveanului venit în România să atingă succesul la viața lipsită de intimitate din căminele studențești, la neajunsurile ocupației de scriitor și până la cenzura care există azi în toate formele de artă. Discuția a fost delicioasă și vă invit să o savurați, așa cum am savurat eu bomboana Meteorit de la Bucuria pe care mi-a plasat-o (strategic aș spune) sub nas.

Ai avut experiența vieții la cămin, așa cum o are eroina din romanul tău, Imperiul fetelor bătrâne. Găsești această experiență pe undeva dezumanizantă, prin faptul că ea te lipsește complet de intimitate sau consideri că e precum armata la bărbați, ceva prin care trebuie să treci, ca printr-o etapă de maturizare?
Și prin faptul că nu ai intimitate, și prin faptul că trăiești ca în închisoare, tot te apropii de adevăr. Eu am petrecut foarte mult timp în cămin. Am plecat din satul natal la 17 ani, am făcut cinci ani de facultate la Chișinău, timp în care am stat în cămin, alți patru ani de doctorat la București tot în cămin, undeva la Fundeni, după care am stat pe Gabroveni, unde sâmbăta trebuia să asistăm la un mic „cutremur de pământ” din cauza concertului din Fire Club. Zdrăngăneau cănile pe masă. Bine, nu chiar în toate camerele! Da, nu aveam intimitate, dar eram și foarte tinere pentru o anumită intimitate. Pe cei care erau mai egoiști sau singuri la părinți îi ajuta pur și simplu să comunice. Ne împrieteneam, trăiam intens suferința celeilalte care s-a îndrăgostit… Multe dintre poveștile pe care le-am inclus în prima parte a cărții sunt absolut reale. Mai erau și serile romantice când fetele sau băieții ne cântau la chitară. Am și acum o relație de Facebook cu un fost coleg care, vai, ce ne mai cânta din Eminescu…

Ai folosit multe metafore în romanele tale pentru singurătate. Te-ai gândit să o tratezi cândva și într-o notă pozitivă?
În general noi aveam niște preconcepții legate de singurătate. Când ești singură, mai ales după vârsta de 25 de ani, nu ai iubit, nu te-ai măritat, te simți nefericită. Eu cu această prejudecată am vrut să lupt. De aceea există și o evoluție în carte. În partea a doua, care e plină de imaginație, Rafira își depășește condiția. Dar trebuie să lupți mult cu tine ca să nu te mai simți inferioară.

De unde nevoia de a plonja cu totul în fantastic, așa cum o faci în partea a doua a cărții.
Nu mă consider un autor realist, dar nu mă consider nici un autor foarte format, ca să îmi permit să mă joc gratuit. Scriu despre copii părăsiți (n. red.: Kinderland), despre singurătate și mi se pare că experiența mea poate ajuta pe cineva. Dincolo de asta, fac și ce îmi place mie. Nu sunt sociolog să descriu o realitate socială cutremurătoare și atât. Cred că fantasticul se află undeva în noi, este imaginația aceea pură și eu o simt foarte puternic în mine. Nota de fantastic este ceea ce te deosebește de ceilalți.

Coperta la prima ediție Kinderland tu ai ales-o?
Da. Cartea asta am scris-o în cadrul unei burse în Austria, la Graz. În acea perioadă, la Viena era an dedicat lui Gustav Klimt, dar pe lângă Klimt am văzut expoziția lui Egon Schiele. Vai, dar Schiele m-a dat gata! Eu am ales altă pictură pentru copertă, dar aceea era dintr-o colecție particulară și editura n-avea dreptul să o reproducă. Era o fetiță într-un câmp de flori. Dar și așa, coperta e foarte reprezentativă pentru roman, care poate părea blând la prima vedere, dar în spate are o realitate foarte dură.

„Cărțile mele au fost scrise pe bani germani”

Ai avut mai multe rezidențe din acestea cu bursă pentru scriitori. Ce îți place cel mai mult la tipul acesta de experiență?

Primele burse le-am luat din motive mai degrabă economice. Eu eram cercetător pe jumătate de normă, stăteam la gazdă și vedeam într-o bursă o metodă de a-mi remedia problemele economice. Instituțiile care oferă aceste burse urmăresc nu doar să îți scrii tu romanul, dar și interacțiunea ta cu ceilalți bursieri. Am participat la multe astfel de proiecte, mai ales când am stat un an de zile la Schloss Solitude. Era o fotografă acolo care m-a invitat într-un proiect de-al ei, pentru că aveam degetele lungi. Îmi ungea mâinile cu niște ulei de pește și avea niște pisicuțe pe care le punea să îmi lingă mâinile. După câteva ședințe foto din acestea, am zis că mai bine mai fac un doctorat sau mai scriu un roman decât să fiu iar model.

Fiind o instituție cu foarte mulți bursieri, în jur de șaizeci, apăreau probleme. Se certau între ei, o fată s-a sinucis, și atunci au hotărât să aleagă pe cineva care să răspundă de ceilalți. Un „prezident” al bursierilor. Și m-au ales și pe mine, în a doua jumătate de an. Și tare mă temeam să nu pățească cineva ceva.  Am avut niște probleme cu un armean care ieșea pentru prima dată în viața lui din Armenia. Dosarul de aplicare i-l făcuse fratele lui într-o engleză impecabilă, dar armeanul nostru nu știa engleza. Pretindea că știe germană, dar nevorbind până atunci deloc limba, nu se înțeleagea nimeni cu el. Atunci am vorbit cu el în rusă. Era un autobuz care venea odată într-o oră, dar ca să urci trebuia să apeși pe un buton ca să se deschidă ușile. A stat armeanul nostru două ore în stație și a avut noroc că a doua oară a coborât cineva și când a văzut ușile deschise și-a făcut vânt înăuntru. Având atâtea pe cap, nu m-am putut concentra să termin romanul. Dar e un adevăr în faptul că mai multe cărți de ale mele au fost scrise pe bani germani. Mă și simt așa… subversivă când spun asta. Eu aș scrie și în România, dar aici posibilitățile sunt mici. Acum sunt obosită, trebuie să merg în fiecare zi la serviciu.

„Cenzura există și acum peste tot, dar într-o formă mai rafinată”

Munca ta de cercetător s-a axat mulți ani pe instituția cenzurii. Spuneai că cenzorii priveau într-un anumit fel scriitorii. Poți să detaliezi?

Cenzura comunistă a avut o evoluție diferită de-a lungul timpului. În anii ´50, cenzorii erau speriați de moarte, ardeau tot. Pe atunci profesia de cenzor era o improvizație. Erau aleși tot felul de indivizi să facă asta, fără nicio pregătire. Pe urmă, cenzorii au fost recrutați de la cele mai bune facultăți umaniste, erau alese nu vârfurile – dintre studenții cu ambiții,ci imediat următorii, pentru că ei trebuiau să fie șoricei de bibliotecă. În primii ani, Cenzura și Securitatea au fost egale pe scară ierarhică. Pe urmă, Securitatea a evoluat brusc și a început să controleze Cenzura. În perioada următoare, cenzorii nu mai ardeau cărțile. Se duceau în biblioteci, în instituții și scoteau din fonduri ce era mai prețios – nu neapărat pentru că erau ei deștepți, dar asta le cereau instituțiile străine – și le vindeau manuscrise prețioase contra cost. Erau cărți foarte valoroase, unele din secolul XVII. În timp, cenzorii au devenit niște funcționari privilegiați. Făceau limbi străine gratis, aveau dreptul la a doua facultate și la studii postuniversitare, pe când poporul de rând ajungea foarte greu acolo. Asta a dus și la schimbarea perspectivei asupra scriitorilor. Erau învățați să disprețuiască orice scriitor, pentru că ei trebuiau să cenzureze nu doar pe un oarecare Ion Popescu,  ci și pe clasici, pe Eminescu, pe Rebreanu. Pentru această activitate trebuiau să se considere deasupra scriitorilor. Pentru ei, scriitorii erau ca niște funcționari care trebuiau să srie după cum cere partidul. Autocenzura a devenit atât de puternică, încât la cenzură nu mai ajungea nimic subversiv. Asta a dus ca în anii ´70 instituția să fie desființață.

Nu te-ai gândit să faci mai accesibile aceste cercetări?

Am găsit foarte greu editură dispusă să publice despre instituția cenzurii.  Subiectul e foarte delicat. Cenzura nu ține cont de regim, ea o să existe și a existat în toate timpurile. Există și acum peste tot, dar într-o formă foarte rafinată. E un subiect care nu va fi promovat. A fost nu de mult o conferință la Biblioteca Națională, cu mult public, dar cu nici un specialist în cenzură printre invitați. Eu am avut noroc că știu rusa și am venit cu ceva nou, am făcut comparație cu instituția similară din Rusia și mi-a fost foarte ușor să înțeleg niște lucruri. Aici fondul este enorm, nu știu câți kilometri de dosare, îți trebuie ani de zile să îi parcurgi doar așa, în fugă. Neavând serviciu în momentul respectiv, am parcurs aproape tot fondul și nu mi-a fost de ajuns.

„Mă simt cultural asimilată, într-un hal fără de hal”

Cărțile tale au fost bestseller la târgurile de carte, s-au tradus în multe limbi, au apărut în mai multe ediții. Te flatează succesul acesta?

Eu am publicat la vreo 14 edituri până acum. La început aveam o bază de date cu 20 de edituri și  le abordam pe rând, spunându-le ce carte minunată am făcut, „vă rog să o publicați dacă sunteți interesați”. „Și ei îmi spuneau: ¨ah, pentru primul volum al cenzurii, 200 de exemplare, 1000 de euro și vă facem și promovare”. Iar eu nu aveam serviciu, muncisem în arhivă cu anii… Faptul că ultimele cărți au fost foarte bine vândute mă face să cred că nu va mai trebui să caut edituri pentru publicarea următoarelor volume. Acest tip de succes îmi oferă o anumită siguranță.

Am observat că scriitura ta e foarte curată, nu ai frazarea aceea specific moldovenească…

Vrei să zici probabil că e un stil simplu. Cred că vine din ideea că sunt foarte complicată și vreau să mă fac accesibilă, înțeleasă. Am pentru simplitate și claritate un mare respect. La debut, am vrut să impresionez, dar pe cât deveneam mai sigură, pe atât devenea mai simplă.

Am venit în România să învăț limba română și să fiu scriitor de limbă română. Am cunoscut cei mai buni scriitori și critici literari: Negrici îmi venea la examene, Manolescu mi-a fost profesor coordonator. Dar la început nu a fost așa. La început, când auzeam limba română mi se părea că sună ca un fel de cântec, având o muzicalitate mie inaccesibilă. Aveam o carieră academică asigurată în Moldova și a fost un risc să vin în România. Toți îmi spuneau că acolo nu o să mă afirm niciodată, nu o să se uite nimeni la mine, că niciodată nu o să ajung ca un român. Acum nu mă mai compar, mă simt cultural asimilată, într-un hal fără de hal și tocmai asta mă ajută să mă întorc spre Moldova. Nu mă complexează faptul că sunt moldoveancă. A fost o perioadă în care relațile cu Moldova nu erau foarte bune și ți se spunea să publici în țara ta. Acum au reînceput să publice și scriitori moldoveni. Pentru mine e o perioadă propice acum. Există interes pentru Moldova.

Text și foto: Alina Băisan