Era cât pe ce să nu ne întâlnim față în față. Era cât pe ce ca acest interviu să fie doar un schimb impersonal de replici între doi oameni care se conversează pe e-mail și chat. Din fericire, n-a fost așa. Că aș fi regretat mult să nu o cunosc, live, pe una dintre cele mai simpatice actrițe. Pe Maria Obretin am plăcut-o din prima clipă în care am văzut-o căutându-mă cu privirea prin cafenea, cu un zâmbet larg afișat pe față și… un frappuccino în mâini, în ciuda celor minus trei grade de afară. Și că o plăcusem la fel de mult și în Carusel, la Bulandra, în regia lui Andrei Șerban, că mi se păruse interesant personajul ei în Umbre și că, undeva, în telefon, am o notiță cu „de văzut Noi 4 la Godot – Lia Bugnar, cu Manole, Ilinca Manolache și Maria Obretin”.

„Am văzut filmul la TIFF alături de 3.000 de oameni; este o experiență interesantă, să vezi atâta lume care râde, se bucură alături de tine”, îmi spune Maria (6,9 grade pe scara Richter va intra în cinematografe pe 20 ianuarie 2017). „Dar îmi amintesc că atunci, când a fost prima vizionare, aceea pentru echipă, am simțit că mi s-a urcat inima până în gât, am avut niște emoții foarte mari”, zâmbește actrița pe care, alături de Laurențiu Bănescu, Teodor Corban și Simona Arsu, o vom vedea în noua producție semnată Nae Caranfil. „Și sper ca acum, în ianuarie, să vină cât mai mulți oameni la cinematograf să îl vadă. O să am, sigur, emoții, la fiecare vizionare.”

Maria zâmbește mult și povestește repede, cu pasiune și gesturi largi, despre filme și castinguri, despre examenul de admitere la teatru (unde, studentă la Filologie fiind, venise pregătită și cu texte din greacă și latină), despre cât de mult te poți amuza dublând personaje de desene animate, despre piesele din teatrele independente și despre filmele în care urmează să o vedem în 2017.

Cât de tare ne va cutremura pe noi, cei din public, filmul lui Nae Caranfil? De ce să mergem să-l vedem?

Păi eu sper că vă va cutremura de râs şi de bucuria de a vedea un film făcut pentru spectatori. Are multe păţanii filmul, cutremurul e doar una dintre ele. E un film făcut cu pasiune, cu atenţie, cu ştiinţă. Nae Caranfil e un regizor incredibil, trăia cu noi toate secvenţele, face film cu bucuria unui copil şi cu ştiinţa unui înţelept.

Care a fost cea mai dificilă scenă? 

Cel mai greu pentru mine a fost fumatul. Kitty e un personaj care fumează foarte mult, iar eu nici nu eram fumătoare, era un viciu împotriva fiinţei mele. Am luat tot felul de antialergice să fac faţă acestui viciu. Şi am învăţat să fumez brusc, în trei zile, cât să par relaxată şi să nu mă lupt şi cu fumatul pe platou, că aveam şi aşa destule treburi.

Am văzut un clip de making of cu acel container care se legăna ca la cutremur. Câte duble aţi tras?

La cutremur ne-am distrat tare, era o casă pe nişte arcuri imense, care începea să se clatine teribil. Nu mai ştiu câte duble am tras. Dar ştiu că mă miram după două duble că obiectale cad pe rând, la anumite semne, şi mă refer la obiecte mici, gen tablouri de pe pereţi; cădeau aşa, perfect, în anumiţi timpi. Eu credeam că pică întâmplător şi i-am şi zis lui Nae, ce tare au picat în anumite momente. El a zâmbit şi-a zis „Păi, da!”. M-am prins imediat, căci ajunsesem să-l cunosc deja, că nu era nimic întâmplător. Nişte oameni în spatele pereţilor manevrau şurubele, sforicele, scripeţi, şi toate picau când îşi dorea el. Deşi era greu să te ţii pe picioare şi să-ţi vezi de traseul tău, în timp ce totul se zguduia şi pica în jur, nu am avut niciun moment de panică.

Ţi-e frică de cutremur, ţie personal? 

Nu mi-e frică, nici nu am avut experienţa cutremurului, din fericire. Sper să nu o avem. Cutremurele mici prin care am trecut erau îndurabile, le-am luat mai degrabă cu umor. Bine, mi se pare că nici nu mai ai ce să faci, dacă e să fie.

Care a fost cea mai amuzantă fază, din culise?  

Ne-am distrat mult la filmări. Şi Nae Caranfil şi Vivi Drăgan, şi partenerii mei, Laurenţiu Bănescu şi Teo Corban sunt nişte oameni cu umor, a fost o atmosferă prietenoasă şi relaxată. Am însă și o amintire duioasă. Blocul în care am filmat, undeva în spatele Naţiunilor Unite, nu era locuit. O singură doamnă foarte bătrână stătea acolo, nu mai ştiu la ce etaj, şi cobora în fiecare zi la cumpărături şi ne aduce eugenii sau ciocolățele şi se bucura tare că suntem acolo. Nu cred că a înţeles exact că facem un film, ne spunea ce bine că e iar blocul locuit, şi că e păcat de el, şi ne povestea vieţişoara ei.

Cât e Maria în personajul din film?

Sper cât mai puţin! (râde). Kitty e apucată rău! Dar cred că ăsta e farmecul actoriei, personajul nu e cum eşti tu, e cum şi cât poţi tu să ţi-l imaginezi şi să pui credinţă în asta. Şi da, asta e, poate, secretul în comedie. Nivelul tău de credinţă să fie pe măsură imaginaţiei tale şi a regizorului. Nae Caranfil a scris un personaj senzaţional, cu multe probleme, cu frustrări, depresii, gelozii; cam toate secvenţele lui Kitty sfârşesc într-un soi de criză, de fiecare dată manifestată altfel. Se ia tot acest material şi sub ochiul vigilent al lui Nae se face comedie! Credinţa mea în el a fost imensă. M-am simţit în siguranţă, tot ce făceam era trăit şi de el, verificat, în faţă monitorului, şi semnala orice gând nelalocul lui, orice reacţie care nu era Kitty. Ah, şi știi ce era absolut adorabil? Că la finalul unei zile grele Nae scotocea prin buzunare şi apărea cu o bomboană ca premiu că ai fost bine. Ce să zic, speram din suflet să merit bomboana aia. Nici nu le-am mâncat, le ţin acasă într-o cutiuţă!

Care e rolul pentru care ai plâns pe rupte atunci când ai auzit că l-ai luat?

Am plâns de vreo trei ori zdravăn! O iau în ordinea numerelor de pe tricou (zâmbește). Când am luat primul rol la domnul Andrei Şerban, în Regele Lear, Goneril, un rol importat, cu atât mai important pentru mine, care eram la început. Probele pentru rolurile din Lear au durat foarte mult, vreo trei săptămâni, eram epuizată. Şi ştiu că atunci când mi-a spus regizoarea tehnică de la Bulandra că eu sunt Goneril, eram în preajma sărbătorilor, la o petrecere pentru copii, eram zână şi îi pictam pe faţă. Am citit mesajul şi m-au pocnit toate emoţiile şi bucuriile şi plânsetele de pe lume, numai că nu puteam, că eram zână şi aveam de pictat o gaşcă de spiriduşi. Când mi-am terminat treaba, am fugit repede pe holuri, m-am îmbrăcat în om şi m-am pus pe râs, pe plâns, pe ţopăit, pe sunat. Momentul 2: serialul Umbre. Am dat probele, eram în aşteptare de câteva săptămâni. Şi eram pe dramă mare, într-o zi de luni, mă despărţisem de o iubire mare din viaţa mea, şi îmi sunam toate prietenele plângând şi ele mă susţineau cum puteau. Şi a doua zi, marţi, m-a sunat Igor Cobileanski, să îmi spună că sunt alegerea lor pentru Umbre. Și iar m-a luat plânsul și m-am pus pe sunat, pe rând, prietenele. Ele erau pregătite să mă consoleze pentru despărțire, săracele, şi eu plângând le tot ziceam „staţi, staţi, că plâng din alt motiv!”. Nae Caranfil m-a sunat la vreo patru luni după ce dădusem proba. Sincer, am început o chițăială amestecată de bucurie cu lacrimi, de nu cred că a înţeles omul nimic, şi mă şi întrebam după aceea dacă nu l-am făcut cumva să se răzgândească.

Ce roluri ai visat să faci când erai studentă? Alături de ce alţi actori / idoli? Câte ai bifat?

Nu am visat în mod deosebit la roluri, ăsta e un lux. Speram doar să pot juca, să prind castinguri, roluri. Din fericire, da, am avut noroc şi am jucat cu actori pe care îi admiram, dar cu care nu visam să fiu pe aceeaşi scenă. Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Marius Manole, Vlad Ivanov. Am avut parte de întâlniri minunate în teatru. Apoi şi în film. Văzând Filantropica, nu am visat nici în cele mai colorate vise ale mele (şi eu merg mult în imaginaţie), că voi ajunge să lucrez cu Nae Caranfil. Realitatea mi-a depăşit aşteptările, viaţa m-a surprins, nu pot decât să mă bucur.

Dacă ai fi să începi acum din nou cariera de actriţă, ce-ai face diferit?

Nu aş face nimic diferit, am făcut cum am ştiu eu mai bine la momentul respectiv, am fost atentă să nu intru în proiecte în care nu cred, am lucrat cu bucurie şi dăruire alături de colegii mei. Am pornit de foarte departe în meseria asta, din Călăraşi, de pe strada Bobâlna, o stradă cu mult praf şi o cale ferată. Nu avea nimeni veleităţi de actor în familie, nu credea nimeni în mod deosebit în visul ăsta al meu, poate doar mama. După primul semestru la actorie, la o reuniune sărbătorească de familie, o mătuşă sau mamaia mea, nu mai ştiu, m-a întrebat „Şi, pe cine ai învăţat să imiţi, mamă?”. Răspunsul meu a dezamăgit pe toată lumea, fireşte!

Ai în palmares şi teatru, şi TV, şi film de lung metraj, şi voce pentru desene animate. Care a fost prima iubire, pe cine ai urât la un moment dat şi la cine ţi-a rămas inima până la urmă?

Păi nu ştiu, toate au fost mari iubiri, cu toate m-am bucurat, luptat, certat. Ca în orice iubire veritabilă. Am o relaţie pasională cu munca mea, mă mai enervez uneori pe mine că sunt cu sufletul la gură. Dar până la urmă, cam asta e viaţa. Trăim puţin, măcar să fie intens.

Ce urmează pentru Maria Obretin, în 2017, după 6,9 pe scara Richter?

Abia aştept 2017, mi-ar plăcea să avem cât mai mulţi spectatori la 6,9 pe scara Richter, să vină oamenii să se bucure de de munca noastră, de lumea asta a lui Nae Caranfil. E un regizor minunat, delicat, sensibil, cu umor. Aş lăuda mai mult filmul, dar cum joc în el, am un acces de modestie (să nu uităm că am crescut pe o stradă nepavată). În 2017 va apărea şi filmul Octav, regizat de Sergiu Celibidachi, cu domnul Victor Rebengiuc, domnul Marcel Iureş. Am un rol diferit de zonele în care am avut în filme până acum, păstrez misterul. Și tot în 2017 o să apară şi sezonul 2 Umbre; nu pot să dau amănunte, ne vedem la HBO.

Foto: arhivă film