O secundă de artă sau cum să nu bați oameni pe stradă

Imediat ce a aflat că practic o artă marțială, interlocutorul meu are o singură întrebare: și dacă te atacă pe stradă cineva, îl bați? Interlocutorul este un personal generic, colectiv. A fost, pe rând, bărbat și femeie, de toate vârstele și educațiile. Oricine ar fi, el are aceeași curiozitate de satisfăcut: nu e așa că aș face praf pe oricine? În subtextul întrebării se ascunde și mai perfidul: nu-i așa că de-aia te duci?

La început am luat întrebarea ca pe o chestiune de lămurit inginerește. Am răspuns în propoziție, plină de avânt. A urmat apoi iritarea, și, în cele din urmă, amuzamentul. După niște ani buni, răspund direct: nu și nu. Și zâmbesc, lucru ce are darul să confuzeze.

Dincolo de efectul dramatic, întrebarea de fond rămâne. Iar răspunsurile evoluează în timp, o dată cu noi. La început trebuie să fi fost o dorință de a face ceva senzațional. În fond, la toate vizitele mele la dojo, dinamica arată foarte spectaculos, înfiorător chiar, dacă iei în calcul sunetele produse de căderi. Să poți să sari peste mână sau să proiectezi pe cineva într-o direcție precis aleasă părea să ceară multă măiestrie. Era, cu alte cuvinte, aspirațional.

Când am început să studiez, era despre a arăta cât mai puțin prost posibil. Face parte din entuziasmul începătorului să vrea să facă totul cât mai bine din prima. Poate unora le reușea, știu sigur că nu eram printre ei. Oricum ar fi fost, era demonstrabil știintific că plecam mai bine dispusă și mai relaxată decât venisem, așa că am perseverat. Sigur, de multe ori stresul de peste zi lua forma partenerului, care trăgea și ponoasele. Reciproca e la fel de valabilă, tind să cred, dacă îmi amintesc de multiplele vânătai pe care le-am ascuns ani la rând sub mâneci lungi de sacou, nu fără oarecare satisfacție.

Când tehnicile au început să prindă sens, a urmat bucuria jocului. Abia de atunci am început să simt cu corpul în rarele momente de armonie, despre ce era vorba de fapt. Probabil că senzația nu este unică aikidoului, dar tind să cred că aici ea are o forma mai pură. Cu puternic efect loializator, în cazul meu. (O Sensei spune că aikido mângâie ki-ul universului.) A urmat apoi determinarea și mobilizarea pentru primul examen de centura neagră, apărut ca o mare surpriză în viața unei tocilare de carieră. Viața e ironică, mi-a spus cândva un regizor pe care l-am intervievat. Avea dreptate.

După euforia fiecărei etape urma fără greș sobrietatea care vine cu perceperea propriilor limite. Oare cum să fac să corectez postura, să mă coordonez mai bine, să absorb mai bine energia partenerului și să cuplez mai bine cu centrul lui? Când te uiți la marii maeștri, pare atât de simplu. Forma e redusă la esență, nimic în plus, nimic în minus. Aikido are o economie, îmi răsună în cap cuvintele lui Shihan Tissier în timp ce fac pentru a zeceamia oară aceeași tehnică.

Dacă șansa va fi de partea mea, voi mai face de multe alte zeci de mii de ori aceleași tehnici. Durează, probabil câteva secunde și rămân, în cel mai bun caz, cu amintirea unei senzații de ordine în univers, la care m-am aliniat. O secundă restauratoare de armonie. O secunda de artă.

Deci după cum spuneam: nu și nu.

Text de Roxana Grămadă (3 Dan Aikido Aikikai). Foto: Andrei Florin Ivănescu