Piața Romană, numărul 9. Text by Andreea Esca

Anul acesta multă lume m-a întrebat despre cei 30 de ani de la Revoluție. Prima amintire? Cum plecasem cu mama să luăm cozonaci pentru Crăciun de la o cofetărie de pe Ana Ipătescu. 21 decembrie 1989.

Parcaserăm mașina în Lahovari și o luaserăm pe jos, prin fața ASE-ului. Când am ajuns la coloane, plin de scutieri și, în mijlocul Pieței Romane, un grup de oameni cu niște flori în mâini și niște pancarte cu „Jos Comunismul“, „Timișoara- București”, pe care le țineau cumva pe lângă corp, gata să le ridice. Mama îl vede pe colegul ei, doctorul Alexandru Blidaru, printre ei și-mi zice: „dar ce o căuta doctorul Blidaru la filmarea asta? Oare face ceva figurație într-un film?” Pur și simplu nu putea realiza ce se întâmpla. Au trecut câteva minute până când a sesizat și cercul de milițieni care se formase în jurul lor și care se strângea încet, încet, ca să-i prindă ca într-un laț. Mi-a zis, sec, că abandonăm proiectul cozonaci și mergem acasă. Eram în clasa a 12-a. Bunica mea stătea încremenită lângă un aparat de radio, așteptându-ne, ca să ne spună că e sigură, că acum e definitiv. Nu crede că se mai poate opri ce a început miraculos la Timișoara. Și nu s-a mai oprit.

Al doilea flash este imaginea oamenilor acelora care se înghesuiau la masa de la TVR și care mi se păreau niște apucați. Și al treilea, când m-am urcat iar cu mama în Dacia noastră roșie să umblăm pe la Universitate alături de mulți alții care sărbătoreau victoria. Nu am fost printre tinerii care au plecat pe străzi să înfrunte gloanțe; dar, după ce am înțeles ce și cum s-a întâmplat acolo, pentru ca noi toți să avem parte de libertate, nu mi-am permis niciodată să îmi bat joc de ce au reușit ei, unii chiar prin jertfă, să obțină și pentru mine. „Mi-am promis că n-o să-mi mai fie frică niciodată”, spunea Florin Călinescu despre momentul Revoluției. Ei bine, cam asta am gândit și eu. „Moșu” o să asculte liniștit Europa Liberă, mama o să aibă acces mai ușor la Paris Match-urile ei, eu o să pot să vorbesc cu copiii străinilor care vin vara pe litoral, tata o să aducă mielul de Paști de la Constanța, cu trenul, fără să-i fie teamă că va fi arestat, bunica poate spune că bunicul a făcut pușcărie politică, 15 ani.

Însă casa demolată a lui Mamaie n-o mai putem reface, și nici frumusețea de spital Brâncovenesc unde lucrase mama. Nici eu nu mai pot smulge plăcile de faianță pe care ne-au pus să le punem, în orele de practică din perioada liceului, în băile apartamentelor din blocurile din fața Casei Poporului. Altfel, ca orice fată de 17 ani și ceva, eram fericită că o să am voie cu ciorapi negri la școală și cu pantofi roșii, că o să dea mai multe melodii străine la radio, la „Curierul Melodiilor”, și că o să merg poate iar la „Poezia Muzicii Tinere”, la Bulandra, în Grădina Icoanei, unde Florian Pittiș punea discuri cu The Beatles și Bob Dylan, recita între hituri din Walt Whitman și ne dădea voie să-i trimitem întrebări scrise pe bilețele, pe tema serii. În iunie 1990, când ieșeam de la Teatrul Țăndărică, cu coronița de absolventă de liceu pe cap, am dat nas în nas cu minerii. Mi-am dat seama că nu va fi ușor nici cu trecerea asta la democrație, atunci când s-au repezit la un coleg din grupul nostru, care părea mai occidental așa, mai rebel, mai cu stare…

A urmat fenomenul Piața Universității, unde mergeam cu ai mei seară de seară de frică să nu ajungem iar să ne fie frică… iar după doi ani și un pic de la Revoluție, din ianuarie 1992, prezint un jurnal de știri. Am vrut toată adolescența să fug din țară, învățasem să și sudez, ca să nu mor de foame pe acolo, dar când s-au deschis granițele mi s-a părut o lașitate și o rușine față de morții Revoluției să plec la mai bine și să nu construiesc aici ceva. Și așa mi-au trecut prin față și prin știri toți politicienii, toate guvernele, toți președinții post-revoluționari. Am fost mult mai mult timp dezamăgită decât fericită. Dar asta nu a schimbat alegerea mea de a fi liberă, de a crede că se poate, de a descoperi oameni minunați, de a face ceva bun, frumos, sănătos! Aici. Aici, unde aș alege să trăiesc și dacă aș lua-o de la capăt.

„Așa că vino sus dacă plouă, Piața Romană, numărul 9…”