Povestea unei legende: Chester Bennington (Linkin Park)

Mă întorceam acasă, scrollând plictisită pe Facebook, când m-a lovit din plin cel mai trist titlu pe care l-am citit eu în ultima vreme: Chester Bennington s-a sinucis! Era un share de pe TMZ și nici măcar nu am dat click, eram doar indignată că au ajuns la astfel de invenții. Cum să moară unul dintre oamenii pe care îi admiram tot mai mult? Două postări mai jos, același lucru! Iar și iar! Și apoi mi-am făcut curaj și am intrat să citesc un articol: Chester fusese găsit spânzurat cu doar câteva ore în urmă în locuința lui din Los Angeles. La scurt timp, vestea a fost confirmată și de Mike Shinoda, colegul său de trupă, pe Twitter.

Și valul de reacții a început să curgă. Dintre toate însă, cel mai tare m-au revoltat cele care îl desființau pe Chester. Am citit lucruri oribile, scrise de niște indivizi care, aparent, se bucurau enorm că a murit, care îi jigneau muzica și realizările. Cam cât de trist trebuie să fii ca să te apuci să spui astfel de prostii despre un om care și-a luat viața, fie el Chester Bennington sau oricine altcineva? Marea asta plină de reacții urâte în care ne scăldăm cu toții nu mai seacă.

Da, avea foarte mulți bani. Plus șase copii. Și da, aparent o ducea muuuult mai bine decât marea majoritate. Dar asta nu înseamnă că era fericit sau împăcat cu el.

Pentru Chester Bennington, problemele au apărut încă de când era copil. La 11 ani, părinții lui au divorțat. La 13 ani, a început să consume alcool și droguri. La școală, a fost victima bullying-ului. Și, ca și când toate acestea nu ar fi fost îndeajuns, artistul a povestit într-un interviu că, în copilărie, a fost abuzat sexual. Într-un interviu acordat în 2015 celor de la Rock Sound, Bennington a vorbit despre momentele întunecate din viața lui: „Efectiv uram viața și eram ceva de genul: «Nu vreau să am sentimente. Vreau să fiu un sociopat. Nu vreau să fac altceva. Nu vreau să îmi pese de felul în care se simt alți oameni. Nu vreau să simt nimic.»”

Așadar, cam cum vindecă banii, prietenii sau celebritatea astfel de traume? Depresia nu este ceva ce poți ascunde sub preș. Și nici nu trece de la sine. Da, poate că nu se vede, însă poate distruge un om la fel de rău orice altă boală fizică. Iar cei care fac acum comentarii deplasate despre moartea lui Chester nu doar că nu înțeleg nimic, dar se mai și folosesc de o tragedie pentru a atrage atenția asupra lor, ceea ce mi se pare de-a dreptul josnic

Nu l-am cunoscut pe Chester. Nu face parte din familia mea și nici din grupul meu de prieteni. Dar nimeni nu îmi poate interzice să fiu tristă că a murit. Pentru că, într-un fel sau altul, a fost o prezență constantă în viața mea. Cum poate că a fost și în viața ta.

Îl ascult de când aveam vreo 12 ani și începeam să descopăr și altceva în afară de chestiile cheesy pe care le ascultam toți când eram copii, dar și de AC/DC, Metallica și ce mai ascultau ai mei prin casă. Țin minte că Linkin Park și Evanescence au fost primele mele descoperiri din epoca în care am aflat și eu ce e acela Internet. Nobody’s Listening de pe Meteora a fost prima piesă de la Linkin Park pe care am ascultat-o… și rămâne și astăzi preferata mea. Au urmat Numb, Breaking the Habit, Crawling, In the End, My December, Papercut și câte și mai câte. Plus două trofee Grammy, un Billboard, sute de alte premii și milioane de albume vândute în întreaga lume. Și o voce incredibilă, pe care nu o voi uita niciodată și pe care am auzit-o live abia luna trecută, la un festival de lângă Milano, pentru că, spre rușinea mea, am ratat concertul Linkin Park de la București, din 2012. Și aș fi regretat enorm să nu fi mers măcar la un concert al său…

La final, asta este moștenirea lui Chester Bennington. Dincolo de cuvintele urâte ale unora, rămân acum oamenii care l-au cunoscut și l-au apreciat necondiționat.

Rămân piesele Linkin Park, multe dintre ele compuse chiar de către Chester, a cărui suferință era vizibilă în fiecare vers: One Step Closer, single-ul lor de debut („Everything you say to me/Takes me one step closer to the edge/And I’m about to break”), Crawling („Crawling in my skin/These wounds they will not heal”), In the End („I tried so hard and got so far/But in the end it doesn’t even matter”), Somewhere I Belong („I wanna heal, I wanna feel what I thought was never real/I wanna let go of the pain I’ve felt so long”), Easier to Run („It’s so much easier to go/Than face all this pain here all alone”), What I’ve Done („I’ll face myself to cross out what I’ve become/Erase myself and let go of what I’ve done”), Castle of Glass („Wash the sorrow from off my skin/And show me how to be whole again”), Heavy („Holding on/To so much more than I can carry/I keep dragging around what’s bringing me down/If I just let go, I’d be set free”).

Și dacă tot am ajuns la Heavy, cred că trebuie să fac aici o paranteză. Acum două luni, am scris despre One More Light, noul album Linkin Park, și despre cât de mult îmi plăcea această piesă. Doar că, deși eu o iubeam, mai ales pentru onestitatea versurilor sale, Internetul era plin de critici la adresa ei. Am văzut că foarte puțini au acceptat schimbarea stilului trupei și e normal: până la urmă, fiecare are propriile gusturi. Cred că orice artist poate experimenta cât vrea, la fel cum și noi putem refuza să ascultăm ceva ce nu ne place. Ce nu am înțeles însă a fost modul violent în care au reacționat așa zișii fani adevărați Linkin Park, fani care s-au descotorosit imediat de Chester&Co. Fani care, după ce și-au petrecut ultimele luni desființând One More Light, caută acum înțelesuri ascunse în toate cântecele de pe album. Heavy a devenit un strigăt de ajutor, unul pe care nu l-a auzit nimeni atunci când a fost nevoie.

Dincolo de câțiva indivizi și câteva păreri care nu contează, Chester Bennington lasă în urmă zeci de melodii care ne vor bucura pentru totdeauna, o mulțime de oameni care îl apreciază, amintirea unui om care, prin tot ce a făcut, este o adevărată legendă!

Foto: hepta.ro

by Bianca Sterie, July 21, 2017

Categorii Lifestyle

RĂSFOIEȘTE REVISTA ONLINE - ARHIVA