Practica de dragul practicii sau de ce să-ți dai copilul la arte marțiale

A induce disciplina este obiectul de activitate al multor instituții și autorități care își fac simțită prezență încă din copilărie. Suntem recompensați dacă ne strângem jucăriile din cameră, ajungem la școală la timp sau luăm note mari, semn că ne-am făcut temele și deci îndatoririle de copil. Mai târziu jucăriile și temele devin examene, iar mai apoi ședinte și deadline-uri. Disciplina jucăriilor devine disciplina de corporație sau de politică a grupului în care aparținem sau vrem să aparținem. Dar chiar și atunci, cuvintele mamei sau ale bunicii rămân undeva adânc impregnate și ne urmăresc ca o umbră fidelă: „nu-ți arunca ghiozdanul, nu întârzia etc.” Mesajele vin, evident, cu cele mai bune intenții din partea cuiva care încearcă să ne pregătească pentru viață. Părinți grijulii, mândri și emoționati își dau copiii la arte marțiale în speranța că sensei va face minuni acolo unde ei par să nu fi reușit. Indiferent dacă rezultatul dorit de părinți se întâmpla sau nu, există șansa ca o minune de alt tip să se producă: experiența de a fi prezenți.

Dacă ar fi să enumăr beneficiile practicii de aikido din ultimii 14 ani, a fi prezent secundă de secundă ar fi cu siguranță cel mai important. Pe cât de simplă pare, pe atât de mult efort presupune readucerea din nou și din nou în momentul „acum”. O secundă de neatenție sau de lipsă de concentrare și, când mă dezmeticesc, fac tori irimi nage cu mâinile înspre spate. Corpul meu e descentrat, sau mai bine zis nealiniat, ceea ce nu e altceva decât o expresie a minții în acel moment. Iar un corp descentrat e cu siguranță ineficient. Un principiu de bază în aikido spune că practica are drept scop obținerea unui maxim de rezultat cu minim de efort. Așa se explică de ce un bătrânel de un metru și jumătate s-a dovedit invincibil în fața unor parteneri net superiori fizic. Să practici însă tehnica până la a o reduce la principiu este Sfântul Graal al oricărui aikidoka și cere o continuă prezență, o permanentă adaptare la partener și la sine. Privit astfel, orice antrenament de aikido e o ora și jumatate de meditație în mișcare. Un exercițiu extrem de sănătos, de altfel, de golire a minții, iar pentru o fetiță fără prea mulți prieteni de joacă în copilărie, o fabuloasă răsturnare de situație.

Antrenamentul în a fi prezent este similar oricărui antrenament fizic. Așa cum îți cultivi un mușchi, îți poți antrena și capacitatea de a te reconfigura la contextul actual. Doar că la aikido le poți face pe amândouă în același timp. O altă materializare a principiului maxim de rezultat cu minim de efort. Și pentru că nimic și nimeni nu există în perfect izolare, practica de aikido presupune un parteneriat între uke și tori, între cel care atacă și cel care respinge atacul. Parteneriatul cu un coleg de practică este o structură de sprijin în atingerea stării de prezență, dar și o lecție despre respect: după aceeași secundă de lipsă de concentrare tradusă în lipsa de poziționare față de partener finalizez tori kote-gaeshi brutal, concentrat pe mâna partenerului. Tehnica nu curge fluid, ci mai degrabă cu sughițuri, ceea ce pe lângă orgoliul meu rănit, înseamnă și dureri de încheieturi pentru uke. Dacă ar fi să elaborez comparația anterioară a copilăriei, ar însemna că tocmai nu m-am jucat frumos cu ceilalți copii. Din fericire, ukele meu e un monument de generozitate. Are însă și multe dureri la încheietura cotului mâinii drepte. Nu pot decât să sper că nu toate mi se datorează.

A fi prezent la ce ți se întâmplă în acel moment înseamnă a fi pe deplin viu, implicat fără rezervă în eveniment, în aventura antrenamentului, ca o cursă de montagne russe, plină de adrenalină. A descoperi o astfel de stare e o șansa iar a avea un loc unde să o cultivi, un cadou pe care de multe ori nu știm să îl descriem în cuvinte, dar cu siguranță este motivul pentru care revenim pe tatami. Deși de multe ori armonia vine mai degrabă ca un rezultat al unei străduințe, cel puțin în ce mă privește, nu țin minte să fi avut vreodată o clipă de regret. Din contră. Cu timpul mișcările devin mai sigure, respirația mai ritmică (depun mărturie în dubla calitate – aikidoka și astmatic), ținuta mai marțială iar centrul corpului se apropie mai mult de sol. Pe structura tehnicii încep să se contureze detalii, poate chiar prefigurarea unui stil. La început abia vizibil, el se poate distila până la măiestrie. Când te antrenezi cu un maestru, tehnica uluiește prin simplitate – shiho nage cu Endo Sensei pare atingerea unui fulg. Totul începe însă cu a fi prezent la postură, la propriul centru și la cât de curate, simple și cursive sunt mișcările. Și gândurile despre mișcări, sau mai bine zis, absența lor.

Răspunsul la întrebarea de ce practic are multe variante, toate corecte. Respir mai bine, am energie, prieteni cu care vorbesc un jargon japonez exclusivist (și am citit într-un loc respectabil că a fi parte dintr-un grup îți da la fel de multă satisfacție ca și dublarea salariului) iar pentru istoria mea personală de neadecvare sportivă, centura neagră este un triumf galactic. Dar adevăratul motiv, care le subsumează pe toate, este ca practic pentru practică. De dragul ei.

Poate că părinții care nu își duc copiii la aikido ar vrea să știe că un copil necoordonat fizic e cel mai adesea un copil care nu poate să găsească un sens în problemele cu care se confruntă. Iar acolo unde jocul cu mingea nu face decât să adâncească un handicap, aikido poate să deschidă un univers.

Text de Roxana Grămadă (3 Dan Aikido Aikikai). Foto: Andrei Florin Ivănescu