Putem iubi mai multe persoane în același timp?

Sex, romantism, ataşament: toate acestea sunt oare feţe ale aceluiaşi sentiment numit dragoste? Şi faptul că iubim o persoană, dar fantazăm la nopţi fierbinţi cu alta ne face infideli sau infidele? Psihologul de serviciu, Gáspár György, analizează.

A cel zâmbet, acea voce, acea privire… „Doamne, ce mă fac cu acest bărbat?” – ar spune gândurile ei, dacă ar avea glas. Apoi, respirând sonor și unduindu-și șoldurile precum valurile unei mări învolburate, se întoarce spre chipul soțului spunându-i, cu aceeași căldură sufletească cu care l-a obișnuit de peste un deceniu și jumătate: „Noapte bună, dragul meu!” Și, înainte ca el să fi apucat să-i răspundă, așa cum o face mereu, după ce clipește vizibil măgulit de cuvintele soției sale, mintea ei este deja, din nou, la el – bărbatul chipeș și încă necunoscut care de ceva vreme s-a instalat confortabil în așternuturile imaginare ale gândurilor ei. „Oare doarme gol sau în pijamale? Este obișnuit să se odihnească culcat pe burtă sau pe spate?”, continuă ea, mânată de o curiozitate arzătoare spre a-l descoperi, tot mai mult, pe bărbatul care i-a furat nopțile și pe care, încă, nu știe dacă să-l iubească sau să-l urască. În timp ce soțul ei, mistuit de o intolerabilă mâncărime neuronală – cunoscută drept pornire sexuală – adoarme sub umbra vinovăției, numărând în gând cu câte alte femei a făcut sex în ultima vreme.

În caz că i-am întreba, pe fiecare în parte, dacă-și mai iubesc jumătatea, răspunsul ar fi, fără nicio urmă de îndoială, DA. Atunci, ce s-a întâmplat cu ei? A înnebunit lumea sau li s-a urcat binele la cap? Ei bine, în calitate de cercetător pasionat de relațiile interpersonale și mai ales de relațiile de cuplu și parteneriat, vă pot confirma că ceea ce trăiesc personajele poveștii noastre este o realitate, una care nu-i nici nouă și nici ieșită din comun. În urmă cu milioane de ani, strămoșii noștri, hominizii, probabil că își încheiau unele zile din viață cu trăiri similare; doar că, în mod, cert mintea lor nu era atât de preocupată de moralitatea unor asemenea experiențe. De ce spun asta? Deoarece revoluționarele studii contemporane, realizate asupra creierului uman cu ajutorul unei tehnologii sofisticate, ne indică existența a trei sisteme cerebrale puternice, dezvoltate prin evoluția speciei, pentru a ne organiza viața socială și reproductivă. Instinctul sexual – ceea ce trăiește în acest caz particular soțul, dar despre care știm sigur că funcționează la fel și în rândul femeilor, este o forță motivațională înnăscută care ne îndeamnă spre identificarea unor parteneri de împerechere.

Dragostea romantică – adică, pasiunea arzătoare care o ține trează pe soție, dar care nici lui, soțului, nu-i este străină, reprezintă pornirea umană ce ne îndeamnă să ne concentrăm întreaga energie asupra unui singur personaj, care în acest caz ar putea fi numit „un prieten special”. Iar atașamentul – sentimentele de siguranță și stabilitatea, pe care le manifestă cei doi soți unul față de celălalt, reprezintă legătura psihologică ce le-a permis să rămână împreună și să-și crească copiii. Fiecare dintre aceste forțe relaționale înnăscute (dorința sexuală, iubirea romantică și atașamentul) generează în universul nostru psihologic emoții, speranțe, visuri și comportamente diferite. Mai mult decât atât, orice psiholog „upgradat“ la zi cu noua știință a iubirii ne-ar putea confirma și că fiecăruia dintre aceste sisteme îi corespund diferite tipologii de hormoni. Testosteronul este asociat cu dorința sexuală, la ambele sexe. Dopamina este recompensa chimică la care noi, oamenii, avem acces atunci când ne îndrăgostim. Iar oxitocina este responsabilă de stabilirea confortului relațional și de maturizarea atașamentului.

În timp ce antropologii ne-ar convinge că aceste sisteme cerebrale au început să manifeste caracterstici umane odată ce strămoșii noștri au coborât din copaci pentru a umbla pe două picioare și a forma relații monogame în scopul de a-și crește puii. Revenind la cuplul nostru, putem sublinia și faptul că evoluția celor trei sisteme cerebrale poate cauza foarte ușor haos deoarece, în anumite momente, în viețile unora dintre noi, forțele relaționale par să nu fie foarte bine conectate. Realitate dovedită prin faptul că putem manifesta un atașament profund față de persoana care poartă de mai mulți ani titlul de „soțul“ sau „soția“ noastră, în timp ce ne descoperim atracția romantică față de o colegă sau un coleg de la muncă, pentru ca în tot acest timp să simțim și dorință sexuală față de alte persoane.

Așa cum am descris pe larg și în Revoluția iubirii, cartea mea despre relațiile de cuplu, cele trei sisteme merită văzute și ca o hartă care ne duce spre iubire, fiecare folosind însă cărări diferite. Unii oameni se îndrăgostesc, alții se atașează psihologic și emoțional, în timp ce există și oameni care simt pentru început o puternică atracție sexuală. Credința mea e că nu-i putem judeca și nici nu putem spune că o cale e mai bună decât alta. Este adevărat însă că, într-un cuplu, ideal ar fi ca toate cele trei forțe relaționale să ne îndemne pe unul către celălalt. Asta, cu atât mai mult cu cât dragostea romantică știm indiscutabil că dispare, în timp ce atracția sexuală poate fi păstrată doar dacă suntem suficient de curajoși încât să ne reinventăm continuu și să îndrăznim a ne uita și la cel de lângă noi cu o mereu proaspătă curiozitate. Iar odată ce euforia îndrăgostirii a dispărut, încep să prospere tot mai mult sentimentele calme de uniune profundă (care sunt bazele atașamentului), pe care este înțelept să le completăm cu permisiunea față de explorarea sexuală.

La o primă și superficială analiză, am putea respinge această perspectivă asupra vieții de cuplu, mai ales dacă suntem tributarii înfocați ai poveștilor de dragoste fără sfârșit – și aici, invariabil, mă refer la preferința unora față de îndrăgostirea romantică, pe care până și grecii antici o numeau „nebunia venită de la zei”. Apoi, tot de educație ține, într-o oarecare măsură, cum anume savurăm dimensiunea sexuală și mai ales cum ne cultivăm inteligența erotică. Eu, însă, rămân la părerea că atașamentul este cel mai elegant și sustenabil dintre cele trei instincte de bază – și asta chiar dacă arhitectura creierului e capabilă să includă infidelitatea atât de ușor. Atunci când avansăm în timp ținându-ne de mână și îndrăznind să râdem împreună de toate greutățile vieții, atunci când suntem sănătos conectați, întreaga lume devine egală cu paradisul nostru.

Și da, noi, oamenii, putem părea neterminați din punct de vedere emoțional (fiind capabili să iubim mai multe persoane în același timp), complicați și surprinzător de paradoxali. Până atunci, să rămânem cu ideea că iubirea este una dintre cele mai puternice experiențe de pe pământ.

Acest text a apărut în ediția print A List Magazine nr. 6, primăvară 2018