Vă invităm într-o Românie-spectacol, cercetată de regizoarea Carmen Lidia Vidu pentru proiectul de teatru documentar Jurnal de România, ajuns până acum în Sfântu Gheorghe (2016), Constanța (2017) și Timișoara (2018). Veți descoperi o colecție de povești adevărate, dintr-o țară veche de 100 de ani, spuse curajos pe scenele orașelor.

De Alina Vîlcan

Carmen, cum a apărut Jurnal de România?

Jurnal de România a apărut într-un moment în care mie îmi era rău cu mine. Nu a fost nimic dramatic și nimic foarte spectaculos. O perioadă din viața mea, pentru mine timpul s-a oprit în loc. Vedeam cum trec zilele, lunile, citeam, munceam, dar nu găseam sensul muncii mele. Asta se întâmplă deseori după împliniri intense. Deseori simt un gol puternic când pun punct unui proiect greu. Sunt zile de muncă istovitoare, corpul se antrenează să ducă mult, să caute performanța, vin premierele, interviurile, apoi nimic. Încep să învăț să gestionez acel „nimic” când nu mai ai repetiții, interviuri, premieră și iei totul de la zero: un nou concept, noi uși închise, ședințe, bugete, negocieri, distribuții, repetiții, premiere, interviuri, nimic.

După incendiul de la Colectiv am ieșit pe stradă fără niciun gând. M-a luat valul. Mergeam alături de oameni pe care nu i-am cunoscut în viața mea și îmi treceau tot felul de gânduri prin cap: „Oare cum să-i chem eu la teatru pe oamenii ăștia și să le povestesc despre dramele din Anglia, Rusia, Germania, Spania, Italia, adică din țările de unde provin marii autori dramatici atât de montați în teatrele românești?” „Oare de ce nimeni nu dă doi bani pe viața acestor oameni din România care trăiesc atât de intens încât au simțit nevoia să iasă în stradă și să protesteze public? „Oare de ce ne interesează numai istoria vedetelor, istoria turistică și nu ne interesează istoria omului de rând?” „De ce oamenii ies in stradă? Care e nefericirea lor? Care e nedreptatea ce li se face?”

M-am întors acasă și am început să scriu proiectul Jurnal de România. Inițial ușile mi-au fost închise. Nu a interesat pe nimeni proiectul meu. Apoi, ușor, ușor, au început să se deschidă ușile. Mai întâi în Covasna la Sfântu Gheorghe, apoi la Constanța și la Timișoara. Jurnal de România vorbește despre o Românie mai puțin turistică, despre oameni cu istorii mici, oameni care compun o societate, oameni care nu formează o comunitate, despre abandon, abuz, minciună, teatru, sărăcie, copii, credință, frici, politică.

VESTUL. În această toamnă, a avut loc premiera spectacolului Jurnal de România. Timișoara. Cum ai regăsit orașul unde în 1989 începea Revoluția și care va fi Capitală Culturală Europeană 2021?

Timișoara este un oraș care-și ascunde Revoluția. Am locuit în centrul orașului și am lucrat chiar în clădirea cu balconul de unde s-a vorbit la Revoluție. Nu există nimic în Timișoara care să amintească de Revoluție: urmele gloanțelor, balconul, piața, biserica reformată – toate sunt indecent de ascunse. Lumea vrea căsuțe de Paști, de Crăciun, concerte gratuite, lumea nu are chef de istorie, de Revoluție, de Capitale Culturale. Și totuși, chiar dacă implementarea proiectului Capitală Culturală Europeană este intens criticată, eu cred că în acest momet stadiul acestui proiect este foarte bun. Există grupuri de dialog care vor să schimbe gramatica proiectelor culturale. Timișorenii sunt cool, sunt cu un pas în România și cu un pas în occident. Ei au fost așa tot timpul. Ei se raportează la Budapesta, Viena, Berlin și mai puțin la București. Asta îi face și „făloși”, dar și deschiși spre gusturi culturale, vestimentare, culinare, muzicale noi și mai ales diverse.

În Jurnal de România. Timișoara se vede un oraș care cândva a fost o mlaștină și care în curând va fi o capitală a culturii europene. Spectacolul l-am făcut la Teatrul German de Stat din Timișoara. Este unul dintre cele mai bine cotate teatre din România. Nu există stagiune să nu fie premiat de UNITER sau să nu fie selecționat în Festivalul Național de Teatru. Cred că puterea Jurnalului constă în franchețe. Sinceritatea e dură, e grea, e curativă. Jurnal de România. Timișoara vorbește despre șvabii care au fost și nu mai sunt, despre discriminarea pozitivă a nemților, despre minoritari, despre mâncarea și vestimentația pe vremea lui Ceaușescu, despre Revoluție, despre abuzuri sexuale, despre familie, despre romi, despre mândrie, naționalism, despre lucruri simple, clare, despre istorii mici și adevărate.

LITORALUL. Înainte, însă, a fost Jurnal de România. Constanța, cu o distribuție exclusiv feminină. Care a fost marea provocare? Spectacolul îmbină imagini ale litoralului de altădată cu ale cele de acum, care este poezia acestui oraș pe care ai vrut să o surprinzi?

În Constanța am ajuns iarna. Erau zăpezi până la brâu, vântul îmi tăia fața. Pentru cinci minute de taxi, șoferii îmi cereau 50 de lei. Constanța e un oraș plin de șmecheri, de șmenari, de oameni care „vor să te facă”. Astăzi orașul are o viață culturală extrem de săracă. Nu vreau să-i șterg istoria sau valoarea, dar în acest oraș oamenii văd doar marea și atât. Teatrul trebuie să distreze și Constanța = Mamaia, adică pene, carnaval, cluburi și un mare respect pentru cel care vine cu banul. Toate acestea sunt spuse în Jurnal de România. Constanța. Specatcolul are nerv, are discurs puternic. Am cunoscut femei care simt că și-au ratat viața, femei care cred că se pot salva prin alcool, altele prin familie, altele prin muncă. Constanța este o poezie despre putere, despre cum tinerețea trece, despre ipocrizie. Iubesc într-un mod aparte echipa spectacolului documentar Jurnal de România. Constanța, fiindcă am cunoscut femei inteligente, femei cu talent, femei care au înțeles forța echipei. Sunt multe distribuții care doar trec dint-un spectacol într-altul, dar echipa Jurnalului de Constanța cred că și-a asumat total acest spectacol. Am fost cu Jurnalul la Viena, Timișoara, Sibiu, București, Socolari și de fiecare dată le cred pe aceste fete când ies pe scenă și se confesează. Asumarea asta e rară și generează înțelegere, toleranță și, într-un final, chiar iubire.

ÎNCEPUTUL. Și mai înainte, a fost Sfântu Gheorghe. Cum a început, iată, această aventură și cum te-a primit orașul din Covasna?

Inițial am trăit un șoc puternic. M-am trezit într-un sat un pic mai mare, într-o cameră urâtă și nepregătită să fac un experiment teatral care presupune cercetare, documentare și experiență.  Am plâns. Apoi m-am îndrăgostit de actorii români, de unguri, de cultura abundentă a acestui spațiu. Nu am cuvinte să descriu cum pluteam de fericire. În mai puțin de două luni, am reușit să descopăr un oraș în care limba care unește oamenii este limba culturii. În fiecare săptămână e câte un festival. E multă artă contemporană. Sunt proiecții pe clădiri, dansuri tradiționale, romi, unguri și români dansează și se pupă, apoi scot cuțitul, mai beau un pic și iar dansează. Păduri superbe împrejmuiesc orașul Sfântu Gheorghe, am călărit, m-am plimbat cu bicicleta, am fost la ștrand, am fost la teatru maghiar, am fost la radio, în galerii de artă, am filmat, am fotografiat și am scris primul spectacol de teatru documentar din viața mea. Datorez mult echipei de actori de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Am lucrat cu actori deștepti, cu actori maturi, cu actori care au cunoscut cultura europeană. Jurnal de România. Sfântu Gheorghe este un spectacol care are candoare, este uman și are realități care au generat în mine un prim pas spre maturizare.

PERSPECTIVA. Ai documentat, iată, orașe din zone diferite ale României. Și aflându-ne noi în an centenar, te-aș întreba cum e România revizitată astfel de tine? Cu ce rămâi, ce îți dă speranță, ce nu-ți place, ce te emoționează?

România are ceva ce nu-mi explic. Românilor nu le pasă de viață. Românii au un fel de nepăsare soră cu ignoranța, iar ignoranța naște monștri. Nu mergem la vot, nu ne cunoaștem artiștii contemporani, nu avem spirit civic, nu ne pasă de cum arată orașul, strada, nu facem curat în fața casei, dar știm tot despre defectele vecinilor. Suntem pasivi. Ne uităm la alții cum decid pentru noi. România este o țară plină de oameni săraci. Educația este un punct slab în țara noastră, iar oamenii needucați nu au soluții pentru schimbarea României. În România, bărbatul este capul familiei, este normal ca el să fie recalcitrant, să bea și să înșele. Femeia trebuie să fie supusă, să aibă grijă de casă, să facă măcar un copil și dacă se poate să fie independentă, sexy, educată și pricepută la toate. Pentru mine sunt înca multe barbarii de genul ăsta în România. Trebuie să ai stomac tare să călătorești prin țară fiindcă șoselele sunt pline de animale moarte, prin sate sunt copii abuzați și bătuți, femeile pleacă la muncă în străinătate și-și abandonează familiile din România. Cred că țara se confruntă cu probleme adevărate, mari, grele și mai cred că aceste confruntări sunt un prim pas spre maturizare. România își pune probleme, vede problemele, nu știe să le rezolve, dar începe să deschidă ochii. Eu cred că Jurnal de România este un proiect documentar care s-a născut firesc fiindcă e un proiect necesar. Nu e teatru frumos, nu e teatru bun sau prost, ci e un teatru necesar.

SUDUL. Trăiești, însă, în București. Cum arată viața ta în Capitală, ce te încântă aici din punct de vedere cultural (și nu numai) și ce te încântă mai puțin? Cum arată pentru tine Bucureștiul anului 2018 și ce ți-ai fi dorit să fie altfel în acest oraș?

Sunt născută în Banat, am crescut în Arad și locuiesc în București. Muncesc din ce în ce mai mult în țară și sunt fericită când revin în București fiindcă pentru mine acest oraș e Realitate. Bucureștiul mă pune cu picioarele pe pământ. În București am învățat să ies în stradă, am învățat puterea dialogului, aici simt că e o forță, un motor fantastic. Eu trăiesc în centrul Bucureștiului și asta probabil îmi oferă o perspectivă limitată asupra capitalei. Îmi plimb câinele în Cișmigiu, mănânc la resaturantele din centru, îmi dau întâlniri cu prietenii în Centrul Vechi și mă plimb cu bicicleta pe Calea Victoriei. Este alegerea mea. Pentru mine nu există noțiunea de detaliu nesemnificativ. Eu dau importanță vieții. Am discuții lungi cu mine și cu cei din jurul meu cu privire la ce mănânc, ce văd de pe fereastra casei mele, unde și de ce merg la biserică, ce muzică ascult la Ateneu sau la Control, de ce îmi plac unele feministe și de ce nu-mi plac artistele propagandiste etc… Bucureștiul e viu, e un oraș în construcție care, din păcate, nu a avut și nu are un primar care să iubească acest oraș. Suntem conduși de oameni fără viziune, de oameni slabi și de oameni fără educație. Acesta este aspectul cel mai neplăcut al Bucureștiului: foamea de putere, de bani, slugărnicia și artistul sărac gata de orice pentru o felie de parizer premium.

100. Dincolo de România văzută în spectacolele tale (dar pornind de aici), cum ți se pare că știm să ne sărbătorim acești 100 de ani? Autoritățile au investit și ele într-un spectacol, au pus lumini noi la fântâna de la Unirii… Ca artist, ce zici de această sărbătoare, cum vezi lucrurile?

Ca artist am refuzat să iau parte la cultura de propagandă. Am fost invitată și am refuzat. Propaganda face ravagii în acest moment. Pare inocentă și se extinde ca un cancer. Cultură de partid pentru Elene Ceaușescu. Cred că sectorul cultural privat este singurul care a inițiat proiecte care să celebreze istorii mai mici și mai mari care au compus și compun România. România este o țară de mâna a doua. Ăsta e și nivelul cultural, ăsta e și nivelul istoriei. Cred că românul trebuie să învețe lecția normalității, a curățeniei, a educației, a culturii civice. Abia apoi românul va face istorie. Până una-alta, fac alții istorie cu noi și noi ne mințim că am făcut-o noi.

DINCOLO DE GRANIȚE. Jurnal de România a ieșit și în afara țării. Unde ați jucat, cum a reacționat publicul, ce au spus străinii despre România astfel documentată?

Am avut trei experiențe cu public masiv internațional. Prima experiență a fost la Viena, în noiembrie 2017, cu Jurnal de România. Sfântu Gheorghe și Jurnal de România. Constanța. Am reușit cu greu să ajungem să jucăm în afara țării. Ni s-au pus piedici de frică. Lumea se teme să nu aduc prejudicii statului român prin declarațiile actorilor din spectacolele Jurnal de România. Acest proiect documentar este o invitație la dialog, este o invitație la maturitate. Nu se țipă, nu se zbiară, nu se acuză, se discută. Viena ne-a primit peste așteptări. Am avut o sală plină, s-a stat și pe trepte, s-a aplaudat mult, la Q&A s-au pus întrebări relevante pentru un dialog internațional și la final ni s-au cerut DVD-uri cu spectacolul. Există interes pentru România și mai ales din perspectiva asta documentară. Cred că străinii sunt mai puțin interesați de cum îl montează românii pe Cehov. Ei vor să vadă o Românie mai puțin televizată, mai puțin turistică și cred că proiectul Jurnal de România este produsul cultural pe care străinii îl caută. Lucrul ăsta l-am văzut și la Teatrul German de Stat din Timișoara, când am primit în sală un grup de nemți din Bavaria care au fost marcați de Jurnal de România. Timișoara și de cronicile internaționale care au vorbit amplu despre acest proiect. Și nu vorbim de cronici plătite și nici de prieteni care ne scriu cronicile pentru un fursec și o apă plată. Cea mai recentă întâlnire cu publicul internațional a fost cea de la Festivalul Internațional de Film Documentar Astra Film. Mi-a fost frică de public fiindcă erau oameni de film, străini care știau documentar, antropologie, sociologie. Am radiat după primele reacții. Jurnalul de România este un proiect cercetat și foarte uman. Mă bucură să văd aprecierea oamenilor și mă mai bucur să văd cum ușor, ușor încep să scap de frica asta că fac parte dintr-o cultură mică, că sunt femeie și că fac teatru și că asta nu interesează pe nimeni.

VA URMA… Presupun că vei continua proiectul. Ce va urma, știi deja care va fi următorul oraș în care te vei opri?

Oamenii vor să vadă Jurnal de România în orașele altora. Mulți se feresc de asumare. Oamenii sunt vulnerabili și noțiunea de maturitate, de dialog este ceva foarte plicticos. Noi vrem să fim copii, să fim plini de candoare, să fim inocenți, să visăm. Ne place să ne uităm la realitate la televizor, la film și la teatrul altora. Jurnal de România are trei spectacole de teatru și șase uși închise până acum. Nu știu care este următorul oraș care mă va invita să-i scriu jurnalul.

PLUS. Dincolo de Jurnal de România, ce mai face Carmen Lidia Vidu, ce alte spectacole de-ale tale vedem în această toamnă și ce noi proiecte să așteptăm? Și chiar așa, cum sărbătorește centenarul regizoarea celor mai noi spectacole despre România?

Lucrez mult și-mi place că pot să trăiesc din cultură. Fac teatru, fac expoziții, scurtmetraje și animații. Vreau să fac bandă desenată și regie de operă. În realitate, am un singur proiect: să pun România pe o hartă a dialogului internațional real și constant.