Mult curaj i-a trebuit jurnalistei Sanda Nicola să lanseze pe piață un volum despre propria-i viață. Carte de identitate este o colecție de relatări mult prea sincere despre fricile și complexele unei tinere femei care își depășește condiția, dar nu e pregătită emoțional să facă față succesului. Despre cum a trecut peste vestea că tatăl său nu este cel biologic, despre relația de înstrăinare cu mama sa, despre lupta cu cancerul, dar și cu propria-i greutate, despre relația cu Dumnezeu, despre iubire- despre toate, vine cu amânunte chiar autoarea.

Ți-am citit cartea și mi se pare că ai fost foarte sinceră, mult prea sinceră. Eu nu aș fi avut atâta curaj… Când a apărut primul gând de a scrie o carte despre viața ta?

Știam sigur că voi scrie la un moment dat cărți inspirate de întâmplări din viața mea, dar nu eram hotărâtă dacă să mi le asum ca fiind experiențele mele sau să le pun în cârca unor personaje fictive. În cele din urmă, astă toamnă, când am avut o discuție foarte serioasă cu Adriana Muraru, editorul cărții mele, fondatoarea Storia Books, și cu soțul meu, am ajuns împreună la concluzia că adevărul ar putea sa-i ajute pe cei care citesc mai mult decât o pretinsă poveste imaginată. Însă, când m-am apucat să scriu, nu aveam de gând să merg atât de departe, în cele mai întunecate locuri din mintea și din sufletul meu. De la un moment dat, cartea s-a scris cum a vrut ea.

A fost vreun moment în care ai ezitat să dezvălui toate momentele dificile și fricile, relația cu mama ta etc.?

Am ezitat până în clipa în care am trimis cartea la tipar. Iar după ce am trimis-o și am știut că de-acum nu mai pot da înapoi pentru că editura se înhămase deja la cheltuieli destul de mari, n-am mai dormit câteva nopți.

Care a fost experința care te-a marcat cel mai mult până acum?

Episoadele violente dintre mine și mama rămân cele mai dureroase amintiri. De aici si nevoia imensă de a înțelege ce ni s-a întâmplat și căutările de a găsi calea să mă împac cu tot ce a fost.

La 27 de ani ai fost diagnosticata cu cancer de col uterin. Ce ai simtit atunci? Ce ai învățat din această experiență și ce sfat le-ai da femeilor aflate în această situație?

M-am simțit rușinată, umilită și iresponsabilă. A fost primul moment în care am simțit că trebuie să-mi asum partea mea de vină pentru necazurile prin care trec. Aveam de ani de zile o rană pe col și eu nu mergeam la medic pentru că dobândisem o fobie pe care nu aveam chef să o înfrunt. După ce mi-am dat seama că era cât pe ce să mor dintr-o prostie, o copilărie, am început să vorbesc despre asta și despre cât de important e ca femeile să facă un control ginecologic complet măcar odată pe an. Cancerul de col uterin e asimptomatic. Nu se vede, nu doare, s-ar putea să nu știi mult timp de el. De-asta e atât de important să devină rutină controlul ginecologic. Să-ți propui ca în fiecare an să mergi la medic chiar dacă nu te doare nimic.

Ți-a fost vreodată frică de moarte?

Da, de foarte multe ori.

Ești un om foarte sincer și ești, în același timp, un jurnalist adevărat, din punctul meu de vedere. Te-ai școlit în afara țării, pari tot timpul serioasă, profesionistă, documentată și, mai ales, calmă, stăpână pe situație. Ce crezi că te-a ajutat să ajungi la acest nivel?

Insecuritatea în care am trăit o foarte mare parte din viață și de care voiam să scap, dorința de a demonstra că sunt mai bună decât mi-au zis ai mei, dorința de a mă convinge pe mine că merit mai mult de la viață și de la cei din jurul meu. Apoi, după ce am câștigat încrederea telespectatorilor, nu aș fi suportat ideea să-i dezamăgesc. Și-atunci am tras cât am putut eu de tare să acumulez mereu noțiuni noi, să șlefuiesc felul în care vorbeam și mă comportam.

Ai cunoscut mulți oameni, de toate felurile, de la șefi de stat la oameni ai străzii. Cine sau ce te-a impresionat cel mai mult?

M-a impresionat căldura care se revărsa din ochii Prințului Charles de Wales. A fost tare neașteptat ce am simțit față în față cu Alteța Sa. Chiar cred că e un om sincer, de toată isprava, foarte sufletist și, probabil, va fi un rege foarte bun.

Care crezi ca a fost/este cel mai mare atu al tău?

Capacitatea de a relaționa ușor cu oameni din toate straturile sociale.

Nu te-a tentat divertismentul niciodată în toată cariera ta în televiziune?

Ba da, am și făcut pentru o scurta vreme divertisment. In 1998, la Prima, prezentam matinalul “La prima oră”, alături de actorul Tiberiu Păun. De-acolo mă ținea minte domnul Titus Munteanu, Dumnezeu să-l odihnească, cel care mai apoi își făcuse un obicei să mă cheme la casting de câte ori mai pregătea câte un program de divertisment. Nu cred că mi-am dat niciodată suficient interesul la probele alea. Știrile sociale, cu multă emoție si dramatism, mă atrăgeau infinit mai mult.

Cum ți se pare că a evoluat televiziunea în ultimii 20 de ani?

Tehnologia a evoluat uluitor, însă conținutul editorial e tot mai slab, mai lipsit de substanță.

Vorbești mult, la începutul cărtii tale, despre greutatea ta. De ce?

E o luptă pe care o duc zi de zi să mă păstrez normoponderală. Aproape toate femeile din familia mea au probleme cu greutatea, mama are peste o sută de kilograme, sora mea la fel, știu cum le-a afectat obezitatea calitatea vieții și știu și că am moștenit aceleași predispoziții ale metabolismului. Am scos colecistul cu multe pietre, elimin frecvent pietre și de la rinichi și trebuie să fac eforturi mari ca să funcționez cum trebuie și să mă mențin la 65-66 de kilograme.

Tot din carte, am mai aflat că tatăl tău vitreg  a plecat de acasă, când tu abia împlinișei 5 ani…

Când ai spus ”vitreg” nu-mi era clar la cine te referi. Tata rămâne ”tata”, că așa m-am obișnuit să-i spun, chiar dacă analizele genetice au dovedit că nu împărțim niciun pic de ADN. Cred că m-am simțit ușurată când a plecat. Tensiunile dintre mama și tata deveniseră foarte mari și erau din ce în ce mai violenți unul cu celălalt. Nu prea erau zile liniștite în casa noastră.

Mai ții legătura cu tatăl tău biologic?

Nu.

După tot ce s-a întâmplat în familia ta, cum ai defini căsnicia? Și de câte ori crezi că iubim în viață?

Eu am iubit de mai multe ori, de fiecare dată sperând că va fi pentru totdeauna. De data asta s-ar putea să-mi și iasă. Căsnicia este un șantier și e de dorit ca șantierul ăsta să fie veșnic neterminat, mereu “under construction”. Atâta timp cât mai sunt lucruri de construit împreună, înseamnă că există viitor.

Cum este Sanda Nicola atunci când iubește?

E bine, are tot ce-i trebuie ca să fie vie și să mute și munții din loc dacă trebuie.

 Cum ai descrie relația cu mama ta? Ce fel de mamă ești tu?

Din păcate, mama și cu mine nu mai putem recupera anii de înstrăinare, dar sunt fericită că patimile s-au stins și nu ne mai facem rău reciproc. Poate de aceea îmi propun să fiu o mamă foarte atentă la nevoile afective ale fiicei mele și, mai presus de orice i-aș putea oferi în viață, să o asigur că e iubită și ocrotită.

Dumnezeu este și El foarte prezent în cartea ta. Când a intrat EL prima dată în viața ta?

El a fost acolo mereu, cu siguranță, eu însă l-am accesat doar când nu mai știam încotro să apuc. Au fost două evenimente pe care le-am acoperit în 2005 în calitate de trimis special: atentatul cu mașină-capcană de la Beirut în care a fost asasinat fostul premier libanez Rafic Hariri și moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Au fost două situații în care m-am conectat la vibrația unor mase mari de oameni care se roagă împreună. Credința lor m-a determinat să caut, să întreb, să aflu mai mult. Așa am ajuns la lecturi care m-au surprins, la un duhovnic care a știut să-mi răspundă la întrebările care mă frământau și cu care fac echipă în efortul meu de a fi un om mai echilibrat, mai onest și pe care ceilalți se pot bizui.

Când ți-a fost prima data frică? Sau când ți-a fost cel mai frică?

A fost un accident stupid la joacă, în spatele blocului unde am locuit la Deva când aveam vreo trei ani jumate. Două fete mai mari mă dădeau în leagăn, din ce în ce mai tare, eu nu m-am ținut bine de bare, m-am desprins, și am fost proiectată cu fața în bloc, apoi am căzut pe ciment. Am avut fractură craniană, nasul rupt, bărbia spartă, toate leziunile mai grave au fost la cap si la nivelul feței, nu mi-am rupt nicio mână, niciun picior. Culmea, am fost tot timpul conștientă și îmi amintesc în detaliu tot ce a urmat după căzătură. O țin minte pe sora mea încercând să-si facă loc printre copiii îngroziți adunați în jurul meu, aud și acum pe cineva întrebând ”A murit? Mai respiră?

Ce te bucură, Sanda? Ce te face fericită?

De când o am pe Agnes, rezervele de bucurie nu s-au mai epuizat niciodată. Râd și mă bucur cum nu credeam că se poate. Sunt fericită în tot ce facem împreună, sunt fericită că mă simt mai sănătoasă decât am fost vreodată, sunt fericită când nu mă doare nimic, când revăd un bun prieten, când înot, când dansez, când lenevim toți trei ascultând muzică… sunt fericită mai mereu.

Care este cel mai mare vis?

Să mai avem un copil. Îmi doresc mult pentru Agnes să crească împreună cu un frate sau o soră, să se aibă unul pe celălalt pentru totdeauna cu tot ce aduce acest tip special de iubire, iubirea dintre frați. Să aibă parte de tovărășie, competiție, complicitate și să-și poarte de grijă reciproc.