Seara pe val. Fără jale. (Sau de ce să baţi drum până în Bali)

bali 1

Şi nu e nici chiar seară, cel mai adesea e dimineaţă, chiar cu noaptea în cap. Dar atunci e mai liber, aşa că, fără alte comentarii, mă prezint la 6 dimineaţa pe plajă gata să prind valuri. Plaja e în Bali, nu chiar la capătul pământului, dar nici aproape. Mai exact la 22 ore de călătorie, dintre care, e drept, nouă petrecute în Doha între zboruri.
Am vrut de mult să ajung în Bali, posibil să fiu una dintre victimele Eat.Pray.Love şi ale pozelor cu baldachine cu cearceafuri albe în vânt, plaje de zahăr şi ape turcoaz. Dar mai bine să confrunţi chiar şi visele frumoase, mi-am zis. Măcar facem loc pentru altele. Aşa că am împachetat bagaje ca la carte, după toate vlog-urile pe care le-am putut găsi: papuci, pantofi închişi, dopuri de urechi, rochii, tricouri, etc. Puţine au trecut testul realităţii, dar despre asta, mai încolo.
Este, însă, ceva din locul unde vrei să ajungi care îţi trimite mesaje până să fii chiar acolo. Încă de la început, drumul meu a fost lin, deşi mă pregătisem pentru contrariu. De la uşurinţa cu care am trecut peste timpul dintre zboruri, sau cu care m-am aşezat în noul fus orar, destinaţia mea mă primea cu gentileţea florilor alb-galbene de frangipani pe care le-am găsit în fiecare dimineaţă în faţă casei, lângă ofrandele puse de vecini pentru zeii tăcuţi ai altarelor de la porţi şi colţuri de stradă.

M-am dus în Bali pentru valuri. De câţiva ani, după ce am ignorat susţinut o voce interioară care mă tot zgândărea, am decis să încerc să fac surf. (La fel am rezistat şi pornirii de a face aikido. Dar când gândul persistă, mai bine asculţi. E posibil să fie, că în poveşti, firimiturile care îţi deschid drumul). Spun de la început, nu înot deloc bine. Dar nu m-a întrebat nimeni niciodată şi nici nu s-a dovedit a fi un inconvenient, aşa că am perseverat. Mai întâi în Maroc, apoi în Portugalia şi, de anul ăsta, şi în Indonezia.
Lin nu înseamnă însă liniar, sau cum te aşteptai. De la început ne-am dat seama că, deşi ne gândisem la multe, nu ne-am imaginat că aproape o săptămână întreagă nu vom putea intra în apă: valurile erau prea mari. Atât de puternice încât rup placa în două. După doar câteva zile pe val, vacanţa noastră devenea despre călătorii la temple, la Spa şi la cumpărături.

bali 3
O maşină cu şofer se închiriază pentru câţiva (cam cinci) dolari pe zi (volanul e pe dreapta şi nu prea ne încumetăm să conducem). Uber funcţionează, deşi nu poate prelua din zonele în care mafia locală a transporturilor îi interzice (cu timpul, am învăţat să o evităm: comandam şi confirmam Uber la telefon, doar unul dintre noi aştepta maşina şi, dacă eram întrebaţi, spuneam că avem deja şofer). Iar în restul timpului, scuter.
Un prânz începe de la 7 lei (cu tot cu tips, adică 25.000 rupii indoneziene) la taverna micuţă de la colţ unde o bunică ne face tăiţei de orez cu pui şi legume (mie goreng) şi ne dă şi o Coca Cola la sticlă mică, desprinsă din reclamele de acum douăzeci de ani. Deşi suntem adunaţi de prin toată Europa, avem cam aceeaşi vârstă şi cu toţii ne amintim de reclamele de final de anii ’90, când eram în liceu. Viaţa nu e, de fapt, aşa de diferită. Când vrem altceva decât orez, hamburgerii australieni fac savoarea serii, lângă limonada cu căpşuni (100.000 rupii, adică aproape 30 de lei). E luna iunie şi nu e, încă, sezon. La Rojo’s, un bistro micuţ cu clienţi fideli, unde aşteptăm cu răbdare să găsim un loc pentru un mic dejun de care mi-e dor şi acum (fulgi de ovăz, bol de fructe, ceai verde, de exemplu) descopăr pe rafturi o carte de care nu mă dezlipesc următoarele două zile, până o termin. Titlul acestei cărţi este secret. Semnează cu umor Pseudonymus Bosch.
Rămânem însă, cu toţii, cu amintirea unei cine sub stele, pe plajă, la barul abia deschis al noului nostru prieten laissez-faire-ist. Pe câteva hârtii de împachetat aruncă orez aburind, pui la grătar şi stoarce dintr-o sticlă de ketchup. Avem bere şi arak, ţuică de orez, cum ar veni, pe care însă nu o gust, deşi francezul de lângă mine insistă, în timp ce îmi zice că semăn cu Sansa din Game of Thrones. Bob Marley e artistul casei şi printre râsete înfundate, învăţăm cu toţii Buffalo Soldier.
Pentru că suntem în Bali, musai să bem kopi luwak, cea mai bună cafea din lume pentru că a fost întâi digerată de un animăluţ care seamănă cu o pisică sălbatică. Şi se şi comportă asemănător: doarme toată ziua. La Bali Pulina, o fermă de ceai şi cafea unde ştii de la poartă că managementul e bun (pentru că valetul zâmbeşte deschis şi onest şi nu vrea nimic de la tine, decât să îţi spună bun venit), le încercăm pe toate de pe marginea unei plantaţii de orez, care coboară în terase verzi intens la picioarele noastre. Deşi nu sunt băutoare de cafea, mă las cucerită de cafeaua cu ginseng, de ceaiul de ghimbir şi de lămâie. La ieşire nu pot pleca nici fără ulei de nuca de cocos şi săpun de frangipani. Şi multe beţişoare parfumate. (Nu ştiu ce m-a apucat.)
La temple descoperim curioşi hinduismul în statui de maimuţe (Hanuman, războinicul creativ din Ramayana), elefanţi (Ganesha, fiul Shiva şi al lui Parvati, îndepărtător de obstacole şi protector al creaţiei şi învăţării), războinici şi bătrâne înţelepte, cu ofrande pe cap. Copacii sunt îmbrăcaţi în fuste în caroruri. Mă întreb dacă Derek Lam o fi trecut pe aici recent pentru inspiraţie. Cu atenţia sporită la maimuţe, care mi-au furat mişeleşte pălăria, pe la spate, la Uluwatu, fac totuşi, cu plăcere fotografii cu asiatici încântaţi să vadă, unii pentru prima oară în viaţă lor, oameni albi. Roata vieţii, cunoscută la noi în asocierea ei nazistă, are în partea asta de lume o cu totul altă semnificaţie. Balinezii o poartă la gât, o pun pe porţile caselor sau sub altare. Am un mic şoc şi glumesc, inevitabil, cu prietenii mei germani, care găsesc umor în toată situaţia.
Toate ghidurile ne îndeamnă să vedem şi un spectacol de dans în Ubud, pe care până la urmă îl vedem tot la templul din Uluwatu: mai întâi un cor Kecak de bărbaţi cu aceleaşi fuste în carouri şi flori la urechi (sună bizar, nu?) care incantează minute în şir, mai apoi o adaptare a Ramayanei în mişcările expresive şi fluide ale unor dansatoare care joacă şi rolurile de bărbaţi războinici. Trebuie să fie şi un fir de ironie, nu doar peisaje stâncoase care îţi taie respiraţia!

bali 2
Mergem şi la snorkeling, să îl căutăm pe Nemo, pe care nu îl găsim, în schimb ne întâlnim cu minuni de peşti albastru electric, gri cu puncte galbene, portocalii în dungi. Cam ca o colecţie îndrăzneaţă de vară. Printre corali şi alte vietăţi marine, înoată însă şi multe resturi de sticle de plastic, sau etichete de la te miri ce. În barcă ne uităm trişti unii la alţii, strângem din dinţi şi privim încruntaţi undeva, nu ştim exact unde, la orizont.
După ce parcurgem o lista respectabilă de temple, insule şi Spa–uri, în cele din urmă valurile dau semn de domolire. Profesorul din primele zile a decis că vrea studenţi mai obedienţi iar prietenul nostru laissez-faire-ist doarme mahmur pe plajă la ora stabilită pentru lecţie. Aşa că, în disperare de cauză, mă duc la primul localnic ud cu aspect de surfer şi îl întreb dacă e de pe-aici. Da. E profesor de surf? Da. Ne învaţă şi pe noi? Da. Acum? Da. V-am zis că în Bali curge povestea într-un fel. Ca la magazinul de pantaloni de surf, unde ezit, ca de obicei, între perechea A şi B. Ies pe stradă şi primul om pe care îl opresc şi îl rog să mă ajute se dovedeşte a fi a) australian b) designer de pantaloni de surf. Q.E. D.
Când ajung pe plajă deja mă uit după câteva lucruri clare: câte de mari sunt valurile? De unde încep şi unde se sparg? Cât de lungi sunt seturile? Am culoar pe unde să ies în larg pe placă până în locul de unde pot să iau primul val? De fapt, surful e că un fel de dat cu sania, dar pe apă. Sună simplu, dar de aici bun venit într-un univers cu n parametri şi variaţiuni de m luate câte k. Pe scurt, vâsleşti cam două ore pentru câteva minute sau, mai realist, zeci de secunde de plutire. Confraţii mei surferi mai avansaţi probabil au timpi mai buni, pentru care au admiraţia şi uneori invidia mea sinceră. Când valurile sunt de mărimea potrivită (adică 1,5 metri), cât să pot emite pretenţii de călăreaţă, mă duc plină de emoţie, anticipaţie şi, în spre final, speranţa că braţele mele o să mă asculte. Pentru că de la un moment încolo, e posibil să nu mai vrea să vâslească. Punct. Dar şi când vor, am o şansă la lozul cel mare, şi pentru asta fiecare dintre noi suntem dispuşi să facem multe. Eu sunt gata să dau din braţe cam un kilometru, întinsă pe placa tare care mă loveşte în stern şi oasele șoldurilor şi, ocazional să atac valul care vine din sens opus. Asta doar ca să ajung la punctul de calm de unde stăm cu toţii călare fiecare pe placa lui şi aşteptăm cu ochii în zare următorul set.
Eticheta spune că nu iei faţa cuiva care se pregăteşte să ia valul sau e deja pe el, aşa că îmi adun forţele pentru următoarea etapă şi, în funcţie de starea zilei, conversez cu instructorul meu de ciocolată cu profil de războinic, cu prietenii mei surferi sau cu australienii de lângă. (Oriunde ai fi, dacă e cu valuri, sunt şi australieni. Printre ei, un veteran de 70 de ani, care îşi aminteşte de vremea când plăcile erau de cherestea şi trebuiau câte 4 oameni să le care. Placa lui avea o crăpătură, aşa că după fiecare trei valuri, ieşea să scoată apa din ea. Azi, băiatul lui face circuitul profesionist. Ce se naşte din pisică!)
Când se face tăcere şi toată lumea se lungeşte pe plăci ştim că se apropie. Şi începe distracţia. Încep să vâslesc din ce în ce mai tare în speranţa că voi avea viteza justă să pot fi preluată de val. Din spate, instructorul meu strigă că la bursă: „vâsleşte, vâsleşte, mai mult, mai mult, cum n-ai mai vâslit în viaţa ta” şi de-odată „sări” sau „acum” sau „ridică–te”. În funcţie de ţară, ştiu deja comenzile în arabă, bahasa etc.
Mă simt că un alergător la curse, sunt toată numai adrenalină, încerc să îmi amintesc ce trebuie să fac, mă rog să fie bun momentul, să nu fiu prea în faţă, caz în care pic în nas, să nu fiu prea în spate, caz în care nu mă ridic şi toată adrenalina asta e reluată la dubla doi. Sau simt cum valul mă preia, ca atunci când te ia cineva în braţe şi te poartă pe deasupra apelor. La început nu pot să văd decât vârful plăcii şi nu mă gândesc decât dacă am sau nu echilibru pe ea. Şi uneori, cum să şi virez. Evident, am (echilibru), altfel acţiunea ia alt curs: dintr-o dată sunt în apă şi simt prin lesa răsucită în jurul gleznei că placa e trasă de val spre ţărm. Şi dacă nu îmi revin repede să ies din raza de acţiune a valurilor, se va repeta de câteva ori bune. O să fiu lovită de val până când învăţ lecţia: mă scufund şi îl las să treacă pe deasupra sau ies din faţa pericolului.
E incredibil cum tot ce am învăţat la aikido ani de zile se aplică la fel de bine şi aici. Surf e aikido pe valuri, îmi zic, când am o clipă de răgaz. În ocean, sub valurile care mă lovesc, mă trezesc din monologurile recurente din capul meu şi văd cerul, gust apa sărată care îmi curăță sinusurile mai bine decât orice altă terapie, şi îmi simt forţele limitate, pe care sunt constrânsă să învăţ să le dozez. Instinctiv, ajung să ştiu dacă am destulă putere pentru încă un val sau nu. Instinctiv, învăţ să aleg dacă îmi adun energia în afara primei linii sau îmi încerc norocul încă o dată. Şi dacă toate planetele se aliniază, ştiu că mă aşteaptă câteva clipe de vârf, acolo unde simţi în formă ei crudă şi autentică plutirea: sunt cineva pe care o forţă de un fel o poartă peste ape. Sub placa mea tangentă cu valul se dezlănţuie un mic uragan, dar eu îi simt doar puterea, blândeţea. Distanţa, poziţia, alinierea sunt şi aici cheia armoniei. O zi cu un astfel de val e suficientă să îmi restaureze încrederea în univers.
Au fost trei săptămâni de vacanţă în aceeaşi pereche de flip flops, 1 pareo, 2 perechi de pantaloni lungi şi 2 de pantaloni scurţi şi câteva tricouri. Asta pe lângă costumul de baie şi cel de surf. (Am găsit la tot pasul spălătorii şi croitorese foarte pricepute, la preţurile decente ale insulei.) Mi-ar fi prins bine o rochie de plajă şi o geacă subţire, pentru serile când a plouat. Pentru excursia pe vulcan, pe care nu am mai făcut-o, trebuie pantofi închişi şi haine groase. Crema mea nuanțatoare de faţă cu SPF, lavandă şi propolis mi-a fost loială până la ultima picătură. Am reînnoit-o când am revenit acasă. Acolo însă aş fi găsit, fără probleme, înlocuitori gata să îmi ofere o piele mai deschisă. După o scurtă vizită la orice supermarket înţelegi că dorinţa balinezilor nu e nici pe departe să fie mai slabi, ca în părţile noastre de lume, ci mai albi.
M-am obişnuit cu zgomotul scuterelor, cu vocea imamului dimineaţa, cu florile de frangipani şi bananierii de pe marginea drumului, cu oamenii surâzători şi modeşti, gata să îţi facă pe plac şi cu șopârlele inofesive care aleargă peste tot, inclusiv în casă. După două săptămâni de vacanţă, simţul mirosului, o victimă a sinuzitei mele deja proverbiale, mi-a revenit neaşteptat. Aşa că m-am reîntâlnit, în piaţa de pește, printre tarabe şi stive de șălăi, toni şi creveţi, cu mirosul roşiilor coapte în spuză, aşa cum doar bunica mea le făcea când eram copil, acum treizeci de ani. La final, pe aeroport, am cheltuit banii de buzunar până la ultima rupie pentru un ser de faţă şi o sticlă cu apă. Cercul incursiunii mele balineze se încheia complet, fără rest.