Pentru că e o toamnă târzie, cel mai nimerit sezon pentru teatru, ce-ar fi să facem un tur printre unele dintre spectacolele de-acum? Ce-ați zice, iată, de spectacolele lui Radu Iacoban, regizor pe val al noii generații?

Începem cu o călătorie nebună, aceea a tinerilor din Emancipare (Teatrul de Comedie, Sala Nouă), inspirată poate întrucâtva de o altă călătorie, una din adolescența regizorului, veți vedea, ne tragem sufletul apoi într-un bar, chiar la Teatrul Național din București, unde găsim After Hours, numai ca să plecăm apoi spre alte timpuri, unde îi întâlnim, pe o bancă, În Parc, pe Eminescu sau pe Mița Biciclista. Ieșiți din teatru, vagabondăm pe străzile Barcelonei sau luăm drumul Italiei, într-o vară în care Iacoban își cumpărase un cântar care îi arăta că are, vă vine sau nu să credeți, peste 93 de kilograme. Ajungem până și la Băile Herculane, pe când încă nu-ți dădeau lacrimile privindu-le, ba și în cafeneaua aceea de la Sinaia, dacă știți care. În viitor, nu vom călători, pentru că Radu Iacoban nu pare să-și plănuiască vreo vacanță și, în plus, „burghezia e plicticoasă”…

O călătorie cu peripeții: Emancipare

Nu e cu peripetii, e cu „necunoscut” ceea ce o face și mai incitantă. În Emancipare există o doză de teribilism pe care eu de exemplu am experimentat-o pe propria-mi piele în clasa a unsprezecea, atunci când am hotărât fără niciun preaviz să plec din Timișoara la Iași. Era atât de mare nebunia încât cu cât primeam păreri că nu e bine ce fac, cu atât mai mult mă întărâtam să fac treaba asta până la capăt. Am încercat să transfer această stare de „retardeală” și „efervescență” și pentru personajele din Emancipare. Incită. Și pentru un spectacol de teatru starea asta de spirit contează.

Timp liber într-un bar: After Hours

Piesa asta e scrisă pentru ăia care chiar se bucură atunci când ajung într-un bar. Adică nu stăm pe telefoane și ne uităm în gol proiectând în cap un scenariu ideal pentru noi, autizându-ne în mijlocul comesenilor. E o piesă despre oameni care au capacitatea să mențină o discuție coerentă timp de cel puțin o oră cu o altă ființă umană. Sunt detalii care ne conturează identitatea. Mereu vorbim despre ce am văzut, ce am citit, ce am experimentat. În felul acesta schimbăm sau impunem o percepție specifică în ochii celuilalt. Păcat că oamenii sunt din ce în ce mai atenți doar la propriile euri. Toată lumea e pe telefoane și pe notificări de pe facebook sau instagram. Recoltă de narcisism. (râde)

O călătorie în trecut: În parc

Îmi place spectacolul ăsta în care mai joc din când în când pentru că e o călătorie în timpul în care oamenii prețuiau discuția. Foloseau argumentul verbal cu măiestrie. Aveau tihna necesară să se bucure de prezența celuilalt și își manifestau bucuria asta învăluind momentul întâlnirii în cuvinte alese. E o „boiereală verbală”, o călătorie documentată în trecut, deoarece m-am interesat despre scandalurile între Eminescu și Micle, între Mița Biciclista și presupusa relație cu regele Ferdinard, sau detalii picante despre Ion Râmaru, dar în același timp este și un exercițiu de imaginație.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Copou și Seventh Avenue. Da. Sunt bipolar.

O toamnă în București sau ce faci acum

Mergem la noua premieră de la Teatrul Act care ființează pe 10 si 11 decembrie de la ora 19.30, O Intervenție, scrisă de un dramaturg mult mai bun ca mine, Mike Bartlett pe al său nume, jucată cu talent de „the one and only Ana Ularu” și de „the one and only Lucian Iftime”, scenografiată de Iulia Popescu și regizată de cel care vă povestește.

O escapadă culturală în Europa

Barcelona. E atât de variată încât nu ai cum să te plictisești. Simpla vagabonzeală pe străzile Barcelonei e genul de terapie pe care orice om ar trebui să o experimenteze.

O întâmplare mai puţin obişnuită (din altă parte)

Întâmplările astea rămân pentru piesele pe care sper să le scriu în continuare. Atunci când răscolești prin ungherele memoriei, îți dai seama că sunt multe. La momentul ăsta nu prea știu ce să relatez, așa că dau răspunsul ăsta mega cool ca să îmi apăr munca.

Un festival de teatru de neratat

Festivalurile de teatru independent. Când există o suită de spectacole prezentate de oameni care fac meseria asta doar din dragoste pentru teatru, eu zic că merită împărtășită experiența. Celelalte festivaluri au un PR destul de bun și își acoperă locurile goale mai mereu, așa că nu merită să le fac eu publicitate. FNTI, FTN de la Arad, FDR de la Timisoara. Vă zic și eu pe unde am fost invitat, evident.

O amintire dintr-o vară a studenției

Momentul în care, muncitor în Italia fiind, am descoperit că am 93 de kile. Nu mi-a venit să cred că mă îngrășasem atât de tare, așa că mi-am cumpărat un cântar domestic. Cântarul cu pricina m-a dezamăgit și mai tare. Aveam 93,4.

Prima vacanţă din viaţa ta

Băile Herculane, pe vremea când era o stațiune mega tare, nu ruina care e acum. Acum trei ani am filmat acolo și, văzând ruinele și starea deplorabilă în care se prezentau clădirile, mi-a venit să plâng. Mi se părea că sunt în mijlocul unui coșmar din care nu puteam să mă trezesc.

Cărțile din bagaj

Ce se apucă pe ultima sută de metri. E aleatoriu. Prefer jurnalele. Adică cunosc mai bine omul înainte să-i aprofundez opera.

Cafeneaua preferată din întreaga lume

Aia de la Sinaia. Nu știu de ce, dar cafeneaua aia este perfectă.

Un city break memorabil

Nu am prea avut parte de city break-uri dese și, atunci când s-a întâmplat asta, nu m-am super bucurat. Praga mi s-a părut un oraș de pensionari cu gazde care, excedate de prea mulți turiști, te acopereau într-o nepăsare foarte contagioasă. Dar… fiecare cu experiențele lui.

Un spațiu-sursă de inspirație

Scena și clădirea unui teatru. Pereții ăia au adunat foarte multă energie. Eu vin ca un novice, ca un vizitator la grădina zoologica sau ca un musafir nepoftit și încerc să mă inspir din aerul ăla.

O călătorie din viitor (un plan)

N-am. Și mă bucur că nu am. Prefer să nu-mi planific absolut nimic deoarece nu trăiesc pentru vacanțe. Burghezia e plicticoasă.

Foto: Alex Gâlmeanu