„Mama… persoana perfectă. Prea puţine cuvinte penntru o persoană aşa mare. Mama este persoana căreia îi datorez totul, dar știu că nu îi pot oferi acest lucru. Nu există un lucru în lumea asta care să arate, să exprime dragostea infinită. Mama mi-a oferit un ciob din inima ei, pentru a o construi pe a mea. Îi mulţumesc…

Nu pot să o descriu. Nu ştiu ce cuvinte aş putea să folosesc. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că o văd mereu cu zâmbetul pe buze, o persoană superbă. Când mă privesc în oglindă, prin ochii mei o văd doar pe mama. Mama care nu mai este…

Au trecut trei ani. O eternitate de când nu am mai văzut-o. O infinitate de secunde care au trecut ca o pasăre în zbor, o infinitate de când nu am mai fost mângâiată de mâinile ei muncite, dar atât de calde… Îi simt lipsa. Îmi este dor să alerg spre ea să o îmbrăţişez după şcoală. Acum, alerg şi strâng în braţe o poză. O veche poză care stă de trei ani sub perna mea. Nu simt nimic. Îmbrăţisez hârtia în care un chip de femeie, de o frumuseţe incredibilă, zâmbeşte. Îmi este dor să o strâng în braţe cu adevărat. Îmi lipsesc îmbrăţişarea ei şi momentul când voiam să fiu eliberată din închisoarea mâinilor sale. Acum… acum vreau să rămân o veşnicie în închisoare de dragoste. Stau. Stau şi privesc spre cer. Mă gândesc că, acolo, mama are o nouă casă. Am în mână ultima ei scrisoare. Printre lacrimi, inundată de suferinţă și tristeţe, citesc mesajul ei: „Fata mea, atunci când eu nu voi mai fi alături de tine şi simţi că te scufunzi într-o mare de durere, găseşte-ţi ultima picătură de putere, strânge-ţi tare mâna, sărut-o şi gândeşte-te că eu sunt o parte din tine. Te iubesc…”

Şi da, mama este o parte din mine. Mama este totul. Mama este în mine, în sângele meu, este absolut tot ceea ce eu iubesc. Şi o iubesc atât de mult! Pe pământ, tot ceea ce există trebuie să plangă la un moment dat, din diferite motive. Eu plâng că am rămas cu un singur album de poze şi nişte prieteni care mă mint întruna că totul va fi bine. Nu poate fi bine atunci când eşti singur pe lume. Singur, dar înconjurat de oamenii. Oamenii care nu simt ceea ce în tine urlă. Oamenii care au o mamă, care au o muză în viaţă, care nu ştiu ce înseamnă suferinţa. Oamenii care habar nu au ce înseamnă să pierzi cea mai dragă persoană. Nu înţelegeţi. Doar cei care au trecut prin asta vor înţelege.

Cel mai mare defect al oamenilor e că nu au grijă de ceea ce au la acel moment, că nu se bucură. Din păcate, atunci când pierdem ceva sau pe cineva, ne dăm seama că era cea mai mare parte din noi şi, odată ce l-am pierdut, ne-am pierdut pe noi înşine.

Mama, te iubesc! Aştept cu nerăbdare ziua în care te voi revedea…”

Text de Andreea Mehedințu, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Ion C. Brătianu din Pitești. Foto: outnow.ch