Tradiție, educație, rădăcini – Text by Andreea Esca

Toamnă. Back to school și pentru mine, care m-am dus cu Alexia la Londra să o reinstalez pentru noul an școlar. Aceleași discuții despre cum și-ar dori să existe școala la care merge ea în România, pentru că nu-i place în Anglia, unde nu sunt iubitul și prietenii ei, „lumea e rece și la fel și vremea, mâncarea proastă, distracția scumpă și străzile unsafe“.

Eu îmi continui însă teoria despre „nu e OK să generalizezi, există oameni și lucruri bune și rele peste tot, e o țară plină de istorie, de cultură și de artă, este ceea ce ai nevoie la vârsta asta, te pregătește bine pentru viitor, indiferent unde va fi acesta bla, bla, bla“. Urcăm într-un Uber și dăm de un șofer bulgar care nu-mi ușurează viața. Ne întreabă de unde suntem și de aici discuția. „Eu sunt din Bulgaria, trăim în Londra de peste 10 ani. Nu-mi place deloc. Soția mea are grijă de trei copii indieni pe care i-a învățat bulgărește, degeaba avem cetățenie engleză, abia așteptăm pensia să plecăm acasă și concediile să mergem la ai noștri, în țară. E rău în Bulgaria, salarii și pensii mici, politicieni corupți, dar aici n-ai prieteni, și nici timp pentru distracție, toți muncesc de dimineață până seara, muncă și somn, asta e viață?! N-ai pe nimeni cu care să mergi la pescuit.“

Încerc să dezamorsez discursul și îl întreb ce mai știe de cântărețul Vassil Naydenov și de emisiunea de seară pentru copii unde era renumitul cântecel… Leka nosht det sa, că doar am mâncat televiziune bulgărească pe pâine pe vremea lui Ceaușescu. Nimic. Omul continuă: „Acum avem bani, dar suntem nefericiți, singuri; înainte nu aveam bani, dar era bine că ne aveam unii pe alții. Acum lucrăm ca să plătim facturi, și ajutoare pentru asistații sociali care au 10 copii și stau acasă. Am rezistat până acum în Anglia pentru copii, dar până și ei au terminat școala și au plecat înapoi în Bulgaria. Ne-au lăsat aici.“ Îi doresc numai bine și cobor cu un gust amar. Îmi amintesc de scriitorul Bogdan Ghiu care spunea, în Contracriza , „urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism“. Un alt șofer de taxi, de această dată român, îmi vorbește cu aceeași dezamăgire despre imposibilitatea de a se adapta într-un loc cu alte valori, tradiții, obiceiuri. Nici măcar nu zice că ale noastre sunt mai bune, ci doar că astea englezești nu sunt ale noastre. „Dar băiatul meu face aici o facultate de științe politice foarte bună și vrea să se întoarcă acasă și să intre în politică, să schimbe lucrurile. Iar eu abia aștept să termine odată școala ca să mă duc și eu înapoi în București și să încerc să-mi deschid ceva.“

Mă gândesc că poate ei sunt așa pentru că duc, și în Londra, o viață modestă, dar mai pe seară mă văd cu doi tineri români care se declară fericiți, au joburile dorite și stau într-un cartier hip. Povestesc entuziaști despre tot felul de lucruri minunate pe care le fac și pe care niciodată nu ar fi avut șansa să le facă în România, iar eu sunt fericită, că o mai conving pe Alexia, că poate fi bine și la Londra. Dar ce să vezi, brusc revine leitmotivul… „Nu e ca acasă, dacă vorbim despre prieteni și viață socială. Nici nu avem când… că venim rupți. Abia așteptăm vacanța să bem un șpriț în România, la un grătar cu foștii colegi. Oricum nu ne vedem îmbătrânind aici. Doar cât să mai învățăm chestii și să facem niște bani și ne întoarcem.“ Și asta cu toate că știu foarte bine la ce se întorc. Se întorc acolo unde toată ziua înjură că lucrurile merg ca naiba. Doar că sângele apă nu se face, și naiba știe de ce, noi, ăștia crescuți în țări modeste, oricum ar fi prin lume, la un moment dat… vrem acasă. Avem niște amintiri olfactive prea puternice, niște legături familiale aproape bolnăvicioase și niște rădăcini de stejar. Și ce prelegeri să țin eu, care tot cu sufletul la rădăcini, tradiții și „ai noștri“, am pornit de la: „hai să restaurăm o casă de lemn din satul bunicului meu patern, că o pun oamenii ăștia pe foc și nu pot să suport asta; n-o să mai știe nimeni cum arătau casele din lemn“, și am ajuns la cinci (pe unele le puteți vedea chiar în pictorialul de copertă!). Așadar, oricum am face, oriunde am trăi și orice am zice, ne trage ața înapoi.

So, back to school, back to yourself…

Foto: Ștefan Dani