Trăim într-o lume dezbinată de conflicte și… nu vreau ca asta să devină o normalitate

Astăzi, numărul victimelor a ajuns la 22. Copii, adolescenți, părinți… oameni care au venit la un concert pentru a se distra și care nu au bănuit o secundă că evenimentele vor lua o turnură dramatică la finalul serii. Acum a fost Manchester, au fost și Londra, Paris, Istanbul și Bruxelles, au fost zeci de orașe din Siria și multe alte țări din Orientul Mijlociu. Iar cel mai trist lucru este că aceste incidente nu se mai opresc.

Prima dată când am auzit cuvântul „terorist” a fost în 2001, la celebrul 9/11, tragedia care a îngrozit o lume întreagă și care a schimbat raporturile socio-politice între state. Țin minte că, la televizor, se derula în loop momentul în care avionul intra în unul dintre turnuri, acele turnuri pe care le știam doar din Home Alone pe-atunci. Și mai țin minte că, ani buni, în apropiere de 11 septembrie, toate publicațiile și televiziunile începeau o nouă analiză pe marginea acestui subiect, iar după ce trecea ziua cu pricina, lumea își vedea în continuare de viață.

Acum însă, lucrurile nu mai stau deloc așa. Acum, în fiecare lună au loc atentate și nimeni nu le poate împiedica. Nu mai vorbim de incidente izolate, ci despre o teroare pe care o resimțim constant. În Europa, în Asia, în toată lumea. Și mor oameni. Mulți. Oameni despre care nu ne interesează, pentru că sunt departe de noi și nu îi cunoaștem, așa că rămânem în bula noastră și, ocazional, ne mai dăm cu părerea. Vorbim mult și facem puțin, iar asta e noua noastră realitate…

Lăsând gluma la o parte, nu pot să nu mă întreb cum s-au înmulțit „experții” ăștia peste noapte? Cum vorbesc ei cu atâta siguranță despre atentate și motivele din spatele lor? Aud zeci de teorii în fiecare zi și mă sperie faptul că, aparent, toți știu exact de ce au loc atacuri teroriste, dar încă nu au găsit o soluție pentru a le pune capăt. Ba e religia, ba e, de fapt, o conspirație a guvernelor care vor să controleze lumea și să scape de arabi, ba e petrolul, ba e Rusia (lista e deschisă, sigur ați mai auzit câteva în jur)… Toată lumea are o teorie pe care o susține cu vehemență, toată lumea știe și înțelege perfect și fix aceasta e problema noastră, pentru că, în realitate, nu știm și nu înțelegem.

Salman Abedi, autorul atentatului de la Manchester Arena, avea doar 22 de ani și a murit în momentul în care a detonat bomba pe care o purta. Era, până la urmă, un puști care avea toată viața înainte, un tânăr care a trăit și a studiat în Marea Britanie (părinții lui sunt refugiați libieni), dar care nu s-a putut rupe de așa zisul său destin: să moară – imamul moscheii pe care o frecventa a povestit că acesta avea păreri extremiste despre viață și moarte și vorbea adesea despre supremația lui Allah – și să îi omoare și pe alții în numele unor idei. Iar ca el mai sunt mulți, foarte mulți, copii care pur și simplu nu știu altă cale decât cea a războiului.

Luna trecută, în Siria, a avut loc un atac chimic în urma căruia au murit zeci de oameni, inclusiv bebeluși. Iar responsabilitatea a fost, din nou, pasată în zeci de direcții (militarii sirieni, guvernul american, Vladimir Putin… probabil ați auzit povestea). La final, nimeni nu a învățat nimic. S-au spus tot aceleași lucruri lipsite de conținut, teorii nefondate, păreri pe care toată lumea le reia după un atentat. Ba mai mult decât atât, nici măcar nu s-a acordat prea multă atenție subiectului, pentru că victimele au fost din Siria, țara unde știm sigur că stau doar „ăia răi” – teroriștii.

Din punctul meu de vedere, am ajuns să vedem lucrurile doar în alb și negru și nu mai percepem nuanțele. În 2011, 69 de persoane de persoane au fost ucise pe Insula Utoya din Norvegia, responsabilul fiind Anders Breivik, un fundamentalist care ura musulmanii, ideologia de stânga și multiculturalismul. Dacă același atac ar fi avut loc astăzi, toată lumea ar fi încercat, în primă instanță, să găsească legături între Breivik și gruparea ISIS. Pentru că, nu-i așa, toți arabii sunt teroriști și e mult mai ușor să generalizăm și să-i detestăm pe ei. Dar uite că nu e așa. Da, se pot face studii, se pot analiza tipare, dar încă nu avem un algoritm care să indice clar profilul teroriștilor, de oriunde ar fi ei, o alarmă care să se activeze automat în preajma lor. Trăiesc printre noi în fiecare zi și nu avem cum să aflăm ce se întâmplă în mintea lor. Și poate că tocmai din acest motiv ar trebui să avem o atitudine mai echilibrată și să nu afirmăm că deținem adevărul absolut. Să nu mai judecăm, să nu mai aruncăm vorbe la întâmplare. Să nu mai discutăm cu fruntea încrețită despre toate aceste lucruri ca și când le-am înțelege în totalitate – pentru că, dacă ar fi fost așa, am fi găsit niște soluții și mnu am fi trăit astăzi într-o lume dezbinată de conflicte.

Realitatea e că, dacă ne uităm puțin la evenimentele din ultimii doi ani – de la protestele politice și atentatele care, după Charlie Hebdo, s-au înmulțit pe tot globul, și până la criza refugiaților – ajungem să tragem o concluzie destul de tristă: lumea, așa cum o știam noi, s-a schimbat. Sunt orgolii, interese și ură, atât de multă ură. Nu mai e loc de empatie, nu mai e loc de pace, nu mai e loc de echilibru. Iar eu nu vreau ca asta să devină o normalitate. Nu vreau să mă mai trezesc dimineața și să citesc despre un nou atentat. Nu vreau ca lumea să se împartă în teroriști și restul. Nu vreau să mai fie discriminare, nu vreau ca oamenii să se urască între ei din cauza culorii pielii, din cauza religiei, a orientării sexuale, a felului în care arată și tot așa. Nu vreau să mai aud despre intervenții militare și zone de conflict. Nu vreau să merg într-un loc și să îmi fie teamă că aș putea deveni victima unui atentat. Nu vreau să-mi fie frică…

Foto: hepta.ro