István Téglás este Hedwig, din Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half (regia: Iris Spiridon), poate că l-ați văzut la Point (strada General Eremia Grigorescu 10), acolo István cântă, dansează, joacă un rol care îți rămâne în minte, pentru că Hedwig părăsește Berlinul de Est în căutarea dragostei, alături de un bărbat care l-a cucerit cu ursuleți de gumă, un vânzător de iluzii, iar Hedwig va colinda apoi lumea pierzându-și una câte una iluziile. În viața reală, prima călătorie a lui István a fost în Ungaria, îi duceau cu școala, acolo a descoperit, dacă vă vine să credeți, mâncarea chinezească. Mai târziu, în studenție, obișnuia să bată strada Koteles din Târgu Mureș cu părul vopsit negru, palton și ochelari de soare. Și mai târziu, la Avignon, chiar în marele festival de teatru, era cât pe ce să fie omorât în bătaie de un rocker nervos, în timp ce-și striga monologul de la o fereastră. Și tot István a dansat la Beijing, acolo unde oamenii sunt egali indiferent de culoarea pielii, și a jucat la New York, iar oamenii nu mai erau egali indiferent de culoarea pielii. Altădată a rămas o lună la Bacău pentru un spectacol, dormea în fosta cameră a lui Ceaușescu, și nu i-a displăcut. Dar să-l lăsăm să-și spună chiar el poveștile…

Prima călătorie din viața ta

Inevitabil, prima călătorie din viața mea a fost în Ungaria, ne duceau cu școala în fiecare an, eram cazați pe la familii, cămine, școli. Am amintiri frumoase de acolo, ei nu mâncau pâine deloc, iar pentru noi asta părea inimaginabil, atunci am mâncat și mâncare chinezească pentru prima dată și mi-au plăcut enorm gusturile care se contraziceau, dulce-acru, dulce-picant, m-am mirat, credeam că așa ceva nu exista decât în visele mele.

O escapadă culturală în Europa

Chiar dacă nu vrem, trebuie să recunoaștem că Parisul e primul pe listă când vorbim în general de o zonă culturală din Europa, iar dacă ai gusturi mai ascuțite și ai și încă vârsta, te duci la Berlin. Eu am avut norocul de a vizita aproape toate țările din Europa și am găsit zone culturale în cele mai nebănuite locuri, din acest motiv vă recomand orașele mai puțin căutate, cum ar fi de exemplu Liechtenstein, acel microstat între Elveția și Austria.

O călătorie în Berlinul de Est – Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half

Hedwig and the Angry Inch îmi reamintește de spectacolul nostru cu Andreea Novac, de Dance a Playful Body, creat după venirea mea în București. Cele două proiecte nu au nimic în comun, dar eu consider că au ieșit din ele două spectacole unice, puternice și care m-au format în felul lor. În ambele, am riscat cu toții enorm, am ales soluții total neobișnuite, dar ne-am păstrat libertatea. Cred că de asta le simt aproape unul de altul, mai ales în perioada asta în care cu toții am ajuns aproape să cerem să fim mințiți în față și să nu fim deranjați în mica noastră lume teatrală obișnuită. Ambele spectacole sunt un fel de outsider shows în peisajul nostru artistic și prefer să rămână așa, îmi permit să fiu înjurat dacă reușesc să fac un lucru unic. Hedwig and the Angry Inch este un stand up tragedy combinat cu muzica punk rock, dar înainte de toate este un spectacol construit din emoțiile noastre reale, presărate cu mult umor. Spectacolul probabil prinde și pentru că am învățat să dăm ceva din noi pe bune, și asta nu ne poate lua nimeni.

Premierele sezonului pentru tine

Am două premiere chiar acum, Regele Lear în decembrie și, la început de ianuarie, Crima din strada Lourcine, ambele la Teatrul Național.

Orașul studenției – Târgu Mureș

Orașul studenției mele la început mi se părea mare, frumos și străin, adoram să descopăr străzile noi din jurul cetății, dar cel mai mult îmi plăcea strada unde se afla facultatea, strada Koteles, mă temeam îngrozitor de ea și, în același timp, abia așteptam să mă plimb pe acolo. Apoi, după ce am intrat la facultate, m-am vopsit în negru, mi-am pus palton, ochelari de soare și țin minte că mă tot plimbam de la facultate până la părculețul de jos, din centrul orașului, și înapoi. După patru ani însă, amintirile nu mai încăpeau în orașul studenției mele care devenea parcă din ce în ce mai mic.

O întâmplare mai puţin obişnuită

Am o întâmplare ciudată, pe care deja o știe multă lume, dar îmi place să mă repet. S-a întâmplat la festivalul din Avignon, acum mulți ani, era ultima seară, eram la a cincisprezecea reprezentație cu spectacolul, iar la final se întâmpla următorul lucru: eu deschid un geam înspre o stradă pietonală, urlu monologul final înspre afară – „Mon grand père était un crétin en Béotie” – când apare un pieton, mă ia de gât și efectiv mă aruncă pe stradă, sunt cu picioarele goale, mă lovesc de pietre, iar când îmi revin, îmi dau seama că pietonul nu a făcut-o doar în glumă văzând că sunt actor, ci de nervi, o iau din loc, alerg făcând un cerc în jurul teatrului, el mă urmărește, îmi dau seama că singura mea scăpare e să sar înapoi prin geam direct pe scenă, dar în ultimul moment el mă prinde, mă pune la zid și văd un pumn imens îndreptându-se spre mine, noroc că între timp pietonul e imobilizat de oamenii noștri, iar eu cad înăuntru în scenă, epuizat de monologul pe care în tot acest timp nu am încetat să îl spun, apoi ultimele două versuri reușesc să le rostesc în fata spectatorilor care deja s-au ridicat în picioare, iar fețele lor disperate îmi dau senzația că asistă la ceva nemaivăzut. Ulterior, am aflat că pietonul era un fost rocker local, cu o fetiță mică în casă, deasupra teatrului, s-a săturat să o audă plângând pe fetița lui în fiecare seară din cauza urletelor mele și a hotărât să pună capăt acestui lucru. Întâmplarea asta de obicei o povestesc cu mult umor, acum am simțit nevoia să-i dau o tentă mai dramatică.

Cel mai îndepărtat loc în care ai jucat

Cele mai îndepărtate locuri în care am jucat sunt Beijing și New York, în Beijing am dansat, la New York am și jucat. Beijing mi-a plăcut enorm, New York-ul abia după vreo săptămână. În China, am simțit cel mai tare că toți suntem legați unul de altul indiferent de culoare, în America însă m-am întâlnit cu cea mai cruntă ură față de o altă rasă. Au fost de neuitat ambele experiențe.

Timp liber în Bucureşti

Timp liber în București nu prea există, ulterior am început să apreciez zonele verzi din capitală, stau mult timp în parc când pot și de acolo reușesc să rezolv multe lucruri, dacă nu la telefon cu cineva, atunci cu mine însumi.

Cafeneaua preferată din întreaga lume

Cafeneaua preferată se află acolo unde stau singur la masă și în jur se vorbește o limbă pe care nu o înțeleg. În Zürich, am avut ocazia acestei plăceri timp de trei luni și, apoi, la Berna.

Cărțile din bagaje și muzica din căști

Cărți nu prea găsești în bagajul meu, doar texte la care lucrez momentan, în căști uneori sună aceeași piesă de o mie de ori, preferințe nu am.

Recomandarea actorului: un festival de teatru

Festivalurile, la noi, mai nou cam toate s-au diluat, trebuie să fii atent la ce alegi să te duci, aș recomanda în primul rând festivalurile de la Cluj, mai ales cele independente. Amintirile mele ca actor se cam împuținează, nu mai am posibilitatea în afara zilei în care joc să petrec mai mult timp pe la festivaluri.

Orașele de la noi în care te-a dus teatrul

În toate orașele din țară în care am fost m-a dus teatrul. Dacă nu îmi plăcea de mine în teatru, atunci eram mai atent la orașul respectiv, din acest motiv mi-a plăcut foarte mult Timișoara, dar și pentru că este un loc foarte mișto. La Sfântu Gheorghe mi-a fost mai greu, pentru că aveam așteptări mari, fiind unul dintre locurile mele din copilărie, dar nu s-a împlinit niciuna dintre ele. La Gheorghieni, am avut noroc de o experiență artistică unică, așa că am uitat repede condițiile precare în care am trăit câteva luni bune. La Sibiu, Cluj, Arad și Bacău, am stat doar pentru a realiza câte un proiect, la Sibiu mi-a părut rău că sunt renovate doar fațadele caselor care dau către stradă, Clujul e fain, dar nu mi-a plăcut niciodată, la Arad am întâlnit cei mai buni oameni din țara asta, la Bacău am stat o lună în fosta cameră a lui Ceaușescu și mi-a plăcut mult, păcat că nu se încălzea apa decât după vreo trei ore.

Foto: Alina Vîlcan, Barna Némethi, Alina Ușurelu