Pe „Doamna Boss” nu poți să nu o iubești, n-ai cum să nu fii impresionat de capacitatea sa de a detașa, de a lua decizii în cele mai dificile momente, de a avea mereu un plan B. Andreea Vasile este „vinovată” pentru acest personaj de care sunt absolut fascinată, așa că mi-a plăcut la nebunie să o analizez pe Nico alături de ea, dar și să aflu secrete din culisele noului sezon Umbre.

Nico este genul de femeie care se descurcă în orice situație, are mereu un plan B. Cum evoluează ea, ce provocări o așteaptă în Umbre II?

În Umbre II, Nico se redimensionează. Are o scenă extrem de puternică, e un fel de nod gordian, pentru că din momentul asta, ea se recalibrează. Personajul este fascinant atât prin prisma abilității de a se camufla ori de câte ori e nevoie, cât și pentru că prevede ce se întâmplă și se ajustează în funcție de situație. Și are această calitate uluitoare de a elimina aleatoriu din ceea ce face, din ce i se întâmplă, până într-un punct. 🙂 Asta mi se pare interesant la un personaj care își găsește în permanență modalități de a se construi la nesfârșit . Are această capacitate de a se detașa și de a evalua perfect situațiile.

Scena despre care vorbeam mai sus va țese un cu totul alt fir epic în parcursul personajului, totalmente diferit de ce ne-am fi așteptat să se întâmple. Și o să vedeți, este o scenă care nu schimbă doar traseul vieții ei, dar și traseul vieții celorlalți implicați în aceeași poveste cu ea. E un declanșator pentru tot ce va însemna destinul lui Nico în următoarele episoade.

Aflăm mai multe despre trecutul lui Nico în sezonul doi al serialului?

Da. Apar și niște personaje din viața ei, apare și tatăl ei. E o scenă foarte importantă, ce descrie perfect tipul de relație pe care ea l-a avut cu tatăl ei. Și din scena asta înțelegi exact care a fost triggerul, ce tip de raport a avut cu el, ce s-a întâmplat cu ea, ce i-a lipsit și cum anume s-a raportat la ceilalți. Chiar mă gândeam de curând la teoria asta că, de fapt, suntem suma experiențelor, a oamenilor și a situațiilor din viețile noastre, ceea ce e perfect just, dar în aceeași măsură, suntem și suma a tot ce nu ni s-a întâmplat, a tuturor oamenilor pe care nu i-am cunoscut, a tot ce ne-a lipsit. Și Nico e mai degrabă în zona asta, un personaj căruia i-au lipsit atât de multe lucruri, încât trebuie să se recompună la nesfârșit. E o modalitate de a te apăra de tot ce ți s-a întâmplat. Nico reacționează în conformitate cu niște patternuri comportamentale pe care le-a experimentat și pe care și le-a însușit. Iar mie mi se pare fascinant că am șansa să construiesc de la zero un personaj de calibrul ei.

Cum te-ai transformat tu în Nico? În ce a constat pregătirea pentru acest rol?

O să-ți spun ce am făcut eu concret, pentru că tot timpul spun că meseria asta înseamnă acțiune, înseamnă să faci. Și, ok, te gândești la cum e personajul, cum vorbește, cum gândește, dar o să îți spun ce a presupus munca mea de a construi personajul asta. Personajele astea au un alt tip de a vorbi, așa că am introdus multe dezacorduri, am încercat sa folosesc cât mai puține vocale. Au un alt fel de a merge, alt fel de a relaționa cu cei din jur, de a li se adresa, un complet diferit mod de gândire. Felul în care vorbesc e o consecință a felului în care gândesc și ambele transpar în propriul comportament. În cum se așază, în cum mănâncă, cum fumează, în fiecare gest care le construiește personalitatea. În același timp, trebuie să ai grijă să nu fie prea mult, e o linie al naibii de fină, tocmai de asta mi-era teama sa nu redau tot acest comportament într-o tușă prea groasă și trebuia găsită măsura justă, masura potrivită. La un moment dat, am făcut un scurtmetraj și trebuia să joc rolul unei prostituate, așa că am stat vreo patru zile cu regizoarea într-un club de striptease să vorbesc cu fetele de acolo, să mă documentez despre ce presupune un alt tip de gândire, unul la care eu n-am avut acces. Pentru mine, acea experiență a fost incredibilă, m-a șocat. Cea mai mare dintre fete avea 19 ani, iar ele toate arătau mult mai în vârstă și aveau un fel de siguranță pe care nu o s-o uit niciodată. Era incredibil câte învățai din felul în care stăteau, din felul în care vorbeau, niciun gest nu era echivoc, totul era alb sau negru. Nu exista niciun dubiu, niciun gest nu era ambiguu; totul avea claritate și concretețe. Iar experiența aia a fost declanșatoare pentru personajul meu din Umbre.

Care a fost pentru tine cea mai dificilă scenă din serial?

Pentru sezonul doi am filmat o săptămână la Constanța, la final de noiembrie și început de decembrie. Era un vânt de 80-90 km/h, iar eu încercam să mă țin pe picioare. Aveam două fesuri în cap, pufoaice, pantaloni groși, nimic nu te ajuta la vântul ăla! Și am mai filmat, apropo de frig, scena cu tatăl meu. Este o scenă superbă, un perisaj feeric, ninge, doar că afară erau – 28 de grade Celsius, undeva pe la Otopeni, și eu trebuia să fumez, dar îmi cădeau țigările din gură. Pur și simplu eram contorsionată la față, nu puteam face nimic. Dar mie îmi place să muncesc, mi-e teamă ca afirmația asta să nu capete un iz lacrimogen, dar imi iubesc meseria, îmi place să mă pun în situatii pe care, în viața reală, nu le-aș fi trăit niciodată. Dacă mă pui pe mine să ies din casă la – 28 de grade Celsius, zic: „Dar cine iese din casă la – 28 de grade?” Și așa realizezi cât de multe limite ne punem noi înșine, cât de multe credem că nu suntem în stare să facem, cum „ne punem la adăpost”, preferând să credem că nu suntem în stare să facem ceva în loc să vedem cum ar fi dacă… Oare am putea?

Dar cea mai puternică și emoționantă scenă a personajului nu are legatură cu condițiile exterioare. Sunt convinsă că o s-o recunoașteți imediat, e o scenă în care poți să „atingi cu mâna” neajunsurile, fricile și vulnerabilitatea personajului.

Ce îți place și ce nu îți place la Nico?

Mie îmi plac grația și noblețea oamenilor, mi se pare că le-am uitat cumva în toată nebunia de zi cu zi și cred că sunt puțini oameni care și le-au însușit (dacă nu s-au născut cumva grațioși și nobili) și care au învățat să le păstreze indiferent de situație. Apoi, educația mi se pare extrem de importantă, dar cuvântul ăsta nu cred că face parte din bagajul lexical al lui Nico. Și asta o dezumanizează foarte tare, o transformă într-un personaj foarte frust, cu marginile tăiate, un personaj care nu poate să meargă mai departe, e foarte rudimentar din punctul de vedere al construcției sale. Și îi lipsește grația care înnobilează. Singurele ei repere sunt oamenii pe care i-a cunoscut, habar n-are că lumea e mai mare și că oamenii pot fi mai educati, mai gentili, mai onești, autentici. Asta nu-mi place la Nico și nu îmi place în general când mă uit în jurul meu.

Cat despre calitatile pe care le admir la Nico, îmi place această capacitate de a se repoziționa rapid, e foarte cameleonică. Personajele astea nu se opresc să chestioneze, pentru ele opritul din drum pentru a pune la îndoială echivalează cu finalul respectivului drum. Dar este un personaj foarte inteligent. E extrem de versatilă, dacă vreți. Atât background-ul ei, cât și circumstanțele actuale o obligă să ia decizii foarte rapid, să nu fie implicată și să se adapteze. Are un instinct de conservare mult mai conturat decât al multora dintre noi, pentru că nevoia ei de a supraviețui e puternică și esentială, primară. Ca în Piramida lui Maslow. La baza trebuințelor stau nevoile instinctive.

Unde te vedem în continuare?

O să am la Teatrul Metropolis Jack și femeile lui, care se joacă la Sala Mare și cu care mergem și prin țară, apoi, Iubire isterică, tot la Metropolis. Un bărbat pentru Sara, pe care acum îl jucăm la Palatul Copiilor, iar la Teatrul de Comedie, am un spectacol care îmi place foarte tare, Reguli de viață, un spectacol foarte frumos, o poveste de Crăciun, în care ne regăsim cu toții.

Foto: Adi Marineci pentru HBO