Unde fugim când citim?

Vă propunem 6 călătorii disponibile în librării: Paris, Istanbul, Napoli, Tel Aviv, Chicago, Beijing.

DE ALINA VÎLCAN

Vive la France!

Ah, Franța, Franța cu lifestyle-ul ei neegalabil niciunde în lume, Franța cu moda, cu arta, cu parfumurile și toate șiretlicurile ei, Franța de altădată a președintelui François Mitterrand, cu restaurante de lux și burghezi decadenți, cu amante care suferă în trenuri și contabili care caută să avanseze pe scara socială, Franța în care un accesoriu de lux îți poate schimba viața. Drumul prin Franța anilor ’80 îl vei face pe urmele unei pălării. Uitată într-un restaurant după un prânz cu fructe de mare și vin Pouilly-Fuissé de însuși Mitterrand, accesoriul, schimbându-și rapid posesorii ca din întâmplare, după ce le transformă miraculos viața, te va duce din Gara Saint-Lazare, pe malurile Senei, înțesate de buchiniști, în braserii selecte, pe Pont des Arts, Parisul ți se va întinde la picioare de la al opstrezecelea etaj al unei clădiri de birouri, vei petrece o noapte într-un hotel din cartierul Batignolles, vei sta la masa unei mici cafenele din Piața Dr. Félix-Lobligeois, o țigancă cu coc și basma roșie va vrea să-ți ghicească viitorul, vei traversa bulevardul Courcelles până în parcul Monceau, populat de copii și bătrâni, dar și de parfumieri celebri ca Pierre Aslan, alături de care vei păși de la intrarea în Grădinile Tuileries și până la Arcul  de Triumf de la Carrousel, el va purta un costum Lanvin și va fi în stare să recunoască, fără cea mai mică eroare, parfumurile tuturor trecătorilor întâlniți în cale, apoi te va primi în laboratorul lui și va crea sub ochii tăi un nou parfum – ultimul. Vei ajunge apoi la cina unor familii burgheze, dar și la o întâlnire a stângiștilor, vei păși prin curtea Ministerului Culturii… Parisul e un oraș dominant, arta de eră nouă și arta de altădată se vor lua la trântă chiar sub ochii tăi și toate se vor petrece numai și numai din cauza unei pălării care traversează societatea franceză de la un capăt la altul. Căutați în librării Pălăria președintelui  (Le chapeau de Mitterrand,  ed. Humanitas), bestseller semnat de Antoine Laurain, unul dintre scriitorii pe val acum în Franța.

This is Chicago

Acesta este Chicago, orașul marilor îmbogățiți și arată splendid în lumina de capitalism târziu a înserării. Pe Lake Shore Drive clădirile magnaților se înșiră cuminți, cu vederi spre lacul Michigan, spre plajă, spre piața Navy Pier, cu Roata mare. Orașul ți se arată ca un amalgam impunător de clădiri din piatră gotică cenușie, placate cu oțel negru, dar și de ansambluri rezidențiale cu fațade verde-deschis și acoperișuri unduitoare ca firele de iarbă. În paralel, ți se arată America de la începuturi, când încă mai era tărâmul tuturor posibilităților, la propriu, când industrializarea încă nu începuse, când State Street, marea arteră a orașului, era departe de a-și trăi vremea pornografiei din anii ’60-’70, și nici Coasta de Aur, istoricul district Gold Coast din Chicago, cunoscut ca una dintre cele mai bogate zone urbane din SUA, încă nu apăruse. Acum, însă, sunt toate aici. Iar America lui 1831, fără malluri și autostrăzi, e doar o fantasmă ce contrastează izbitor cu opulența văzută pe geam, din mersul trenului, în drum spre una dintre suburbiile orașului, Oak Park, unde nu locuiesc bogații, după un pahar la Coq d’Or băut în timp ce se pune la cale o escrocherie, că doar nimeni nu trăiește degeaba în paradisul industriei, al comerțului și al fraudelor. Fascinanta Americă din povestirea care dă titlul volumului de proză scurtă Marele Experiment (ed. Polirom), de Jeffrey Eugenides, scriitorul care în urmă cu 15 ani primea Premiul Pulitzer pentru romanul Middlesex.

Bella Italia

Suntem în Napoli, însă acesta nu este orașul plin de culoare pe care îl știi, suntem într-un Napoli mai degrabă trist. Orașul îmbâcsit de gazele țevilor de eșapament păstrează însă frumusețea aceea nepretențioasă, iar Grădina Botanică sau Piața Cavour rămân două adrese pline de farmec; în acest Napoli circuli cu autobuze supraaglomerate în care femeile își strâng speriate gențile la piept și se feresc de atingerile întâmplătoare ale bărbaților, iar autobuzul te lasă să vezi pentru o clipă, în depărtare, marea, cu albastrul ei cum numai la Napoli poate fi, apoi te duce până în Piața Vanvitelli care la orele dimineții e ca un turnir, cu blocurile și porticurile de-un gri-violet, înțesate de voci, și e un du-te-vino neîntrerupt printre platanii rari și strâmbi, și tot aici găsești emblematicul boutique de lenjerie intimă al surorilor Vossi, unde doamne în vârstă probează nonșalante sutiene din dantelă. Și vei mai ajunge, noaptea, pe strada Salvator Rosa, stradă cu clădiri vechi și uși înnegrite de timp din centrul istoric, în apartamentul misterios al unei femei moarte, apoi va fi din nou dimineață, la șase jumătate vei trece pe strada Foria și o vei găsi aproape pustie, însă doi pași mai încolo, pe strada Duomo, orașul deja se va fi trezit, încât nu vei mai auzi ciripitul păsărilor, ci vocile femeilor de prin case, în timp ce pe lângă tine ar putea trece un vânzător de tablouri lăsând privirii un nud de țigancă. Mergi mai departe, nu te opri… Acesta este orașul Napoli din Iubire amară (ed. Pandora M), romanul de debut al scriitoarei Elena Ferrante, publicat în 1992 și apărut recent și la noi.

Welcome to Israel

Ce-ai zice de un sejur în hotelul Hilton din Tel Aviv, acel mastodont arhitectonic brutal, de la ferestrele căruia vezi marea? Este doar începutul, pentru că odată ajunsă în Israel vei descoperi tot felul de locuri de care ai mai auzit doar în Biblie, cum e Khirbet Qeifala, deasupra Văii Ela sau Valea Stejarului, unde David l-a ucis pe Goliat. În Tel Aviv, clădirile luxoase stau lângă ziduri părăginite și nimeni nu face nimic să le repare, căci stilul acesta se împacă atât de bine cu lâncezeala Orientului. În locurile acestea se spune că ar fi debarcat în mare secret însuși Kafka, după ce fusese declarat mort într-un sanatoriu din Viena, în urma tuberculozei, dar aici, în aerul cald de pe pământul sfânt, și-ar fi revenit ca prin minune și ar mai fi trăit încă mulți ani, lucrând ca grădinar și sfârșind într-o căsuță sărăcăcioasă din deșert, pe când numele lui cucerea lumea. Tot în Israel, un bărbat vrea să planteze o pădure in memoria părinților săi morți și te ia cu el căutând cel mai potrivit teren, iar Israelul ți se înfățișează altfel decât ca tărâmul evreilor bogați sau religioși. În Tel Aviv, te refugiezi noaptea în adăposturi antiatomice, în timp ce alarmele trezesc orașul, iar ziua te refaci la o terasă italienească, apoi călătorești în deșert unde se trag filme cu buget redus după scenarii biblice, ba chiar petreci nopți bune într-o casă abandonată din plin deșert, poți crede că e exact aceea în care și-a trăit ultimii ani evreul Kafka, străbați apoi nisipurile însoțită doar de un câine și faci autostopul ca să ajungi înapoi în Tel Aviv. Într-o zi, îi faci o vizită bătrânului Ierusalim în plin centrul său, în apropiere de Zidul Plângerii, și e așa cum îl știi, un loc înțesat de turiști, în altă zi spionezi o casă stranie de pe strada Spinoza din Tel Aviv, unde se zice că s-ar ascunde manuscrisele nepublicate ale lui Kafka. Două personaje cu origini evreiești se întorc în Israel, fiecare pe drumul lui și cu căutările lui, în Pădurea întunecată (ed. Humanitas), cel mai nou roman semnat de Nicole Krauss, cunoscuta autoare a Istoriei iubirii.

Cât China

După America, e rândul Chinei. Ca și-n economie, la urma urmei. Ce vrei să știi despre China? Vrei să știi despre Revoluția Culturală din anii ’60-’70, despre Mao Zedong, despre protestele din Piața Tian’anmen din Beijing, din primăvara lui 1989, când milioane de studenți au ocupat străzile, militând împotriva corupției, înfruntând legea marțială, apărând orașul cu propriile trupuri, cu făclii aprinse pe timp de noapte, când felinarele erau stinse? În semn de susținere, până și gospodinele au ieșit din case cu copiii în brațe, până și hoții, prin Asociația Hoților, au dat de veste că nu vor mai fura pe durata manifestațiilor, s-a circulat cu autobuzul fără bilet, s-a cântat și s-a crezut în schimbare. Apoi, pe 4 iunie ’89, în șuier de gloanțe, studenții au început să se retragă, au luat cu asalt gările și trenurile și au părăsit Beijingul; în vagoane nu aveai loc să arunci un ac, dar până în toamnă toți uitaseră acele zile. E mult de atunci, China trăiește azi miracolul economic, în ciuda celor care au afirmat că acesta se poate atinge numai în societăți complet democratice. China e altă planetă, una cu regi economici – Regele Gunoiului, Regele Șervețelelor, Regele Brichetelor, Regele Șosetelor, tot felul de regi din aceștia cu mulți, mulți supuși. China e raiul falsurilor. Până și imitații de clădiri vezi la tot pasul. Cel mai adesea în China vei vedea Poarta Tian’anmen, simbolul puterii naționale, și Casa Albă – simbolul autorității americane. Au fost ridicate peste tot. Diferența e că dacă simbolul arhitectonic chinez e întâlnit mai ales la sate, Casele Albe pot fi văzute în special în orașe, pe post de clădiri de birouri sau reședințe ale afaceriștilor chinezi bogați, care ziua dau ordine din propriul Birou Oval. Asta este China, dar cine ar îndrăzni să-i conteste importanța? Descoperiți-o așa cum o descrie Yu Hua în volumul China în zece cuvinte (ed. Humanitas) și veți fi uluiți!

Zgomotul Turciei

În cartierul Harbiye din Istanbul se dau lupte cumplite, peste tot sunt lunetiști, polițiști în civil, oameni care protestează. Mulțimea strigă slogane în drum spre Piața Taksim, e mijlocul verii, luptele se întind ore întregi și ambulanțele transportă tot mai mulți răniți. O senzație de frică și de curaj, deopotrivă, a învăluit orașul. În zori, un câine vagabond însoțește o jurnalistă spre casă. Ziua plouă și ai zice că toate culorile au dispărut cu excepția celor ale perușilor din vitrina unui magazin cu animale de companie. Pe caldarâm sunt trupuri distruse, arse, aruncate în saci de moloz, cu membrele împrăștiate. În cartierul istanbulez Çağlayan, protestatarii dansează și cântă Bella Ciao, e Turcia ororilor în care anchetele și procesele nu se mai opresc și tot mai mulți ziariști sunt arestați sau chiar uciși. Treci prin mahalale sacrificate sau uitate, pe drumuri noroioase cu clădiri urâte, până la Muzeul Ocupației și Persecuției, un muzeu al umanității dedicat rezistenței, în timp ce în Silivri și Bakırköy continuă „Marșurile pentru libertate”. Nopțile sunt reci și fără stele, iar militanții mor tăcuți în închisori. Cartierul Mecidiyeköy, încercuit de zgârâie-nori, după ce elicopterele au plecat, e cenușiu și populat de umbre. Miroase a incendiu, la ore târzii vezi vânzători stradali, muncitori și vagabonzi și îi auzi vorbind în toate graiurile – ei vorbesc în kurdă, arabă, bambară. Vânzătorul senegalez, florarul rom și refugiatul sirian sunt acolo, inventează o limbă comună deasupra unei farfurii de orez. În cartierul ăsta poți bea ceai ceald și poți mânca sandvișuri cu chifteluțe până în zori. Pe un zid, locuitorii au scris cu vopsea: „Uneori viața depășește visele”. Aceasta este Turcia din cartea Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține  (ed. Polirom) a scriitoarei și jurnalistei Aslı Erdoğan, arestată și închisă după tentativa de lovitură de stat din 2016, în urma căreia avea să devină una dintre cele mai cunoscute activiste pentru drepturile omului, libertatea de expresie și libertatea femeilor.