Unde sunt muzele de altădată?

Fără John Lennon, Yoko Ono ar fi fost azi doar un nume cunoscut în cercurile elitiste de artişti. Fără Dalí, Amanda Lear nu ar fi devenit un chip legendar, ci ar fi rămas o simplă divă disco. Fără Serge Gainsbourg, Jane Birkin ar fi fost, poate, doar o fashion muse. Însă poveştile lor de dragoste le-au transformat în figuri iconice. Şi chiar şi la bătrâneţe, muzele de atunci îţi duc poveştile mai departe.

de Alina Vâlcan

Yoko Ono, vrăjitoarea lui John Lennon

Mai mult decât o artistă a avangardei, Yoko Ono rămâne muza rock a starului iconic John Lennon, vrăjitoarea care ar fi provocat despărțirea Beatles-ilor, japoneza = misterioasă care i-ar fi stricat primului Beatles primul mariaj. Născută în 1933, într-o familie înstărită de bancheri, Yoko crește pendulând între două lumi – America și Japonia. Copilărește în San Francisco-ul copilăriei, se mută la Tokyo, e acolo în timpul bombardamentelor americane ale războiului, după care revine în SUA. Și toate acestea își pun amprenta asupra sa, devine artista precoce ale cărei lucrări traversează frontiere, șochează, au o anume naivitate, dar și o anume durere care o va împinge spre o tentativă de suicid. În adolescență, la New York, deprinde scrisul, teatrul, muzica, iar avangardismul ei îi aduce o notorietate rapidă în anumite cercuri artistice. Se intersectează pe traseul ei cu nume mari, ca Andy Warhol sau John Cage. Se căsătorește devreme, mai întâi cu muzicianul Toschi Ichiyanagagi, apoi cu jazzmanul Anthony Cox, cu care are o fiică, pe Kyoko. La o expoziție în Londra, în 1966, îl întâlnește pe Lennon, ba unii spun că îl vânează chiar. Inițial, se pare că acesta nu ar fi fost interesat de ea, era pe atunci căsătorit cu Cynthia Powell. Familiarizat cu arta vizuală, Lennon vede în expoziția japonezei un semn, aceasta îi cere să urce o scară, la capărul căreia, cu o lupă, va citi un singur cuvânt, YES, după care nu o va mai privi niciodată la fel. De aici, totul se transformă într-o avalanșă de întâmplări: un album de sunete experimentale înregistrat împreună, la capătul căruia fac dragoste pentru prima dată, divorțuri de ambele părți, căsătoria în Gibraltar, în 1968, transformarea în legende. Se lasă fotografiați în pat, devin de nedespărțit, spre oroarea Beatles-ilor, al căror ultim album este înregistrat sub ochii japonezei care zace pe un pat, în mijlocul studioului, în urma unui accident. După separarea legendarilor din Liverpool, Yoko și John iau drumul New Yorkului și devin cuplul iconic al anilor `70, atât pe plan artistic, cât și pentru felul în care militează pentru pace. Sunt cele mai puternice voci din artă care cer pacea în Vietnam. Sunt anii în care Lennon compune Give Peace a Chance, Jealous Guy, Woman, Instant Karma, Working Class Hero, Imagine… Yoko e în toate acestea, uneori numele ei apare chiar creditat, și, în plus, ea însăși produce muzică experimentală. După câteva sarcini pierdute, își aruncă soțul timp de mai bine de un an în brațele angajatei lor asiatice, May Pang, convinsă că îl va recupera. După împăcarea lor, în 1975, se naște fiul lor, Sean. Până în 1980, John se va lăsa de muzică, Yoko îi cere să fie alături de familie. Ultimul său album, Double Fantasy, e lansat alături de Yoko (spre disperarea fanilor care continuă să o considere o vrăjitoare), în octombrie 1980, iar două luni mai târziu John moare, fiind împușcat chiar în fața casei sale. Asasinul va citi nestingherit pe trotuar De veghe în lanul de secară până la venirea poliției. Yoko va scoate albume, dintre care unul va fi chiar intitulat ironic Yes, I’m a Witch (Da, sunt o vrăjitoare), îl va adora pe Sean, dar va avea mereu relații dificile cu fiul lui John din prima căsnicie, ca și cu fiica ei. Orice ar face, japoneza aceasta rămâne „cel mai faimos artist necunoscut din lume”, așa cum a lăsat însuși John Lennon. Despre povestea lor, azi, la 84 de ani, Yoko Ono pregătește un film, scris de Anthony McCarten, un film de dragoste și anti-război.

Amanda lui Dalí

Amanda Lear îl întâlnește pe Salvador Dalí în 1965, când pictorul nebun începuse să se îndepărteze de Gala. Mai întâi, îi dă cursuri de pictură, apoi o transformă în muză. În biografia sa, diva disco spune că a trăit cu Dalí o relație de 15 ani. Despre Gala, soția artistului, a afirmat în mai multe rânduri că i-ar fi spus: „Dacă soțul meu e fericit cu tine, ai binecuvântarea mea”. Într-un interviu pentru Vogue Paris din această primăvară, își amintea: „Când Gala a văzut că Dalí mă aprecia, a zis: Îmi iubesc soțul, e fericit cu Amanda și atunci mă bucur pentru el. Ceea ce eu, geloasă ca un păduche, aș fi fost incapabilă să fac. Și mai ales ea a înțeles că îi dădeam ocazia să plece, să meargă să se relaxeze fără soțul ei în Grecia, să se plimbe liniștită prin muzee, pentru că pe Dalí nu-l puteai lăsa singur. Astfel, mi-a dat ea cheile casei, zicându-mi: «Vi-l încredințez pe Dalí, trebuie să-și medicamentul zilnic, la ora cutare etc». Și eu, toată vara, un pic speriată de această responsabilitate, mă ocupam de geniu: îl priveam pictând, îi citeam din Sade, din Proust. Trebuia să ai grijă de el ca de un copil. Iar eu, cum am tendința de a fi mămoasă cu bărbații, mă pricepeam foarte bine”. De-a lungul vieții, Lear a fost manechin, cântăreață, star de televiziune, actriță, dar nu a încetat niciodată să picteze. Stând de vorbă cu Emmanuelle Alt, redactorul-șef Vogue Paris, Amanda își amintea cum în tinerețe, la Paris, Dalí se caza la hotelul Meurice, iar pe ea o caza vizavi, la Intercontinental. „Ne petreceam zilele împreună, mâncam împreună, dar oficial eu nu locuiam în același hotel cu el”. Și apoi, când a început să câștige bani din muzică, să- l enerveze, ea și-a luat o cameră la al treilea etaj al hotelului Meurice, iar Dalí nu mai putea închide ochii toată noaptea, faptul că ea dormea în același hotel era terifiant. Și- și mai amintește Amanda despre poveștile pe care le-a spus cândva pictorul, despre nopțile lui albe din Barcelona și de bețiile cu Picasso, și de bordelurile pe care le frecventau în orașul spaniol, dar de care Dalí nu se putea bucura. Îi era atât de frică de microbi, încât îi zicea prostituatei să nu se apropie la mai puțin de doi metri. Când s-au cunoscut, Dalí avea deja 52 de ani, ea – 19. Prin el, a întâlnit personalități ale vremii, precum Coco Chanel, pe care azi o descrie ca pe o bătrână rea și nesuferită. Azi, Amanda Lear are (aproximativ) 70 de ani, nu are nostalgia trecutului și îi place să se amuze pe seama președintelui Trump. Se pare că odată Ivana Trump i-ar fi spus că pe vremea când erau căsătoriți, obișnuiau să facă dragoste pe melodia Follow Me…, cel mai cunoscut hit al Amandei. „Acum trebuie să asculte Britney Spears”, râde. Ea nu a fost doar muza lui Dalí, ci și a lui Brian Jones, unul dintre membrii fondatori Rolling Stones, care i -a fost iubit. Cariera ei muzicală a început la sfatul lui David Bowie, care i- a și plătit cursurile de canto și de dans. După debutul ei în muzică, s- a presupus că ar fi fost, de fapt, un bărbat, un transexual pe nume Alain Tapp, Dalí însuși afirmând asta în fața unora. Zvonul a fost dezmințit, dar a funcționat ca o metodă eficace de marketing, făcând -o rapid cunoscută. Nici până în ziua de azi, nu se știe cu exactitate locul și data nașterii Amandei Lear. Ar putea fi la fel de bine Elveția sau Hong Kong, 1939 sau 1946. Cert e că e o legendă, una dintre figurile iconice ale anilor `60, care nu a încetat niciodată să șocheze. În Italia, la un moment dat, a fost prezentatoarea unui show, Ars Amanda, pe care îl prezenta din pat. De-a lungul vremii, a lansat 16 albume de studio. Dacă în 1965 poza pentru Paco Rabanne, în timpuri mai recente, Lear a fost muza care a inspirat personajul excentric Patsy Stone, interpretat de actrița Joanna Lumley, în serialul (devenit și film) Absolutely Fabulous. Știm, sună suprarealist, dar cum altfel ar fi putut fi muza lui Dalí? Dacă v-am stârnit curiozitatea, citiți autobiografia Amandei Lear – Ma vie avec Dali / My Life with Dali (1984), bărbatul despre care nu obosește să își amintească în interviurile de azi – fie în presa scrisă, fie în emisiuni de televiziune.

Jane Birkin – Fata din cântec

O muză emblematică a anilor `60 târzii a fost și Jane Birkin. Născută în 1946, modelul și actrița britanică se făcea remarcată în filme ca The Knack and How To Get It (1964) sau faimosul Blow-Up, în 1966, al lui Michelangelo Antonioni. Doi ani mai târziu se muta în Franța, unde avea să-l întâlnească pe Serge Gainsbourg, pe platourile de filmare pentru Slogan. Nu mult după aceea lansau duetul Je t’aime… Moi non plus, despre care se spune că fusese scris, de fapt, pentru Brigitte Bardot. Din sexualitatea explicită a cântecului se iscă un scandal la capătul căruia cei doi devin cuplul emblematic și controversat al anilor `70, în Franța și nu numai. Jane continuă să apară în filme franțuzești, de la drame ca La Piscine (1969), la comedii populare ca La Moutarde me Monte au Nez (1974). Gainsbourg îi este iubit, mentor, sub ochii lui Birkin devine o cântăreață cu priză la public care va rămâne, pentru totdeauna, imaginea cântecelor semnate de Gainsbourg. În anii `70, cu outfit-urile ei simple și feminine, este cu adevărat și o fashion muse. Va fi mereu asociată cu iconica geantă Hermès care-i poartă numele și care o reprezintă atât de bine pe cea care cândva spunea: „Mama avea dreptate – când nu-ți mai rămâne nimic, tot ce poți face e să îmbraci lenjerie din mătase și să citești din Proust”. Însă viața lui Birkin nu a fost, cu siguranță, doar glamour. A avut trei fiice, cu trei bărbați diferiți. Cea mai mare dintre acestea, fotografa Kate Barry, murea în 2013. Cu celelalte două, Lou Doillon (model, cântăreață pe val și actriță) și Charlotte Gainsbourg – fiica iconicului cuplu, cântăreață și actriță și ea – formează un faimos trio care poate fi văzut adesea la unele dintre evenimentele mondene ale momentului. În acest an, Jane Birkin a lansat un nou album, intitulat Birkin/Gainsbourg: Le Symphonique, care aduce în prim-plan creații reorchestrate ale lui Gainsbourg. Este, iată, încă una dintre muzele care rămân în urma bărbaților care le-au făcut celebre și cu care au trăit povești de dragoste ce au scris istorie și care, iată, continuă să spună mai departe aceste povești!

Foto: Hepta