În Timișoara poetului Robert Șerban, tramvaiele vin anevoios, Muzeul de Artă adăpostește tablourile lui Corneliu Baba, iar librăria La Două Bufnițe își așteaptă vizitatorul cu ceai aromat și cărți pe săturate. E frumos în Timișoara lui Robert Șerban, însă orașul acesta, viitoarea capitală culturală europeană 2021, e doar un punct de pornire, căci poetul este de asemenea editor al editurii Brumar, iar drumurile într-o mașină burdușită de cărți, spre tot felul de târguri și lansări, nu îi sunt străine, pe un astfel de drum poți întâlni poliția și dintr-o asemenea întâlnire se poate naște un întreg volum în care scriitorii își povestesc pățaniile cu oamenii legii, așa cum este acela coordonat de Robert în 2016, la Polirom. Scriitori la poliție aduce laolaltă povești felurite, semnate de Radu Vancu, Andrei Crăciun, Ioana Nicolaie sau Nora Iuga, de la cele mai amuzante, la cele mai dramatice. De scris, Robert Șerban scrie mai ales noaptea, în pat, sau în cafenele de prin străinătățuri, unele cu miros de tutun și vanilie de pe străzi genoveze, din Roma văzută pentru prima dată pe la 40 de ani sau de aiurea. Uite, poeziile din Cinema la mine-acasă le-a scris într-o cafenea austriacă. Viață de poet, ce să mai…

La drum: când scriitorii întâlnesc poliția. Cum a apărut volumul Scriitori la poliție și de ce să-l citim?

Cum, deseori, şi scriitorul e om, întâlnirea sa cu poliţia face parte din destinul uman. Iar întâlnirea se poate termina fie cu happy-end, fie jalnic. Curios să aflu cum au – urmează un cuvânt… afacerist – gestionat întâlnirea cu organul legii câţiva scriitori români (asta după ce am citit pe facebook o mărturie depusă de poetul Radu Vancu, după ce mi-am amintit o întâmplare hazlie în care a fost implicat Nichita Stănescu şi doi reprezentanţi ai Miliţiei din Timişoara, după ce Radu Sergiu Ruba a declarat, tot pe facebook, că şi el are poveşti cu miliţeni), m-am decis să întreb câţiva prieteni scriitori despre chestiune. Am deschis computerul, m-am uitat pe facebook să văd care dintre ei erau pe acolo, le-am scris celor on-line, i-am invitat să dea răspunsului lor formă de povestire, iar 34 dintre ei au acceptat. A 35-a povestire e a mea, căci nu se cădea doar să chem la… luptă şi eu să stau în vârful dealului și să mă uit. Textul meu din Scriitori la poliție se cheamă Drumul spre rai e pavat cu cele mai bune cărți şi e întâmplarea şoferului care eram acum, hăt, niscai ani. Iată o bucată, ca să vedem cam cum stăm:

Am deschis geamul şi am aşteptat. Poliţistul venea calm. A salutat, s-a prezentat şi mi-a cerut actele. I-am răspuns politicos la salut şi l-am întrebat, cu cea mai îngerească faţă de care eram capabil, dacă am făcut ceva.

— Da, aţi efectuat o depăşire pe linie continuă.

— Eu ? ! Nu cred. Imposibil. A, am tras puţin volan stânga… Dar atunci când a ieşit Citroën-ul acela roşu, ca să-l evit. Ce să fac ? Dar n-am tăiat linia… Poate am atins-o…

— Nu, nu, asta s a întâmplat după ce aţi depăşit camioneta.

— Ce camionetă ? N-a fost decât acel Citroën roşu. Şi în timp ce dialogam cu poliţistul, m-am dat jos din maşină şi i-am dat actele. După ce s-a uitat în ele, mi-a spus :

— Pe dânsul l-aţi depăşit… Când am privit în spate, am îngheţat, deşi afară erau vreo 8 grade în sus. Celălalt poliţist îl oprise pe amărâtul care mă ţinuse în fundul lui 10 kilometri şi care acum scria ceva.

— …iar acum dă o declaraţie despre ce s a întâmplat. Clar: aici se sfârşea drumul spre Rai.

— Dar unde vă grăbiţi aşa, domnu’… Şerban Robert-Dumitru?

— Mergem la târgul de carte de la Bucureşti. La Gaudeamus. Începe mâine şi trebuie să ajungem să pregătim şi noi standul, că avem o mulţime de lansări de cărţi…

— Am înţeles. Dar ştiţi că este interzisă depăşirea pe linie continuă…

— Când am intrat eu în depăşire nu era linie continuă… Aveam voie… Apoi am văzut, când deja eram în depăşire, că altfel nu mă băgam. Sunt şofer conştient, domne, sunt şi eu ziarist, ştiu ce se face şi ce nu… Am şi eu prieteni printre poliţişti, ştiţi, mai lucrăm împreună pe teren, la acţiunile lor, scriem despre ei, ei ne mai dau câte un tromf… Cum se face…

— Şi ce cărţi aveţi în maşină? Documente de însoţire a mărfii aveţi ?

— Da, cum să nu! Avem de toate: poezie, romane, cărţi pentru copii. Avem şi Şerban Foarţă, ştiţi, cel care a compus pentru Phoenix, tocmai i-am publicat o splendoare de…

— Îmi pare rău, trebuie să vă reţinem permisul.

— Mă nenorociţi, domnu’ poliţist! Am şi eu familie… Copil mic… Am nevoie de carnet. Zău… Am lansarea cărţii mele la Bucureşti, nu mai ajung la ea… Mă aşteaptă o mulţime de prieteni… Vă rog…

— A, păi scrieţi şi cărţi ?

— Da, da! Asta nouă e chiar o carte cu articole din presă… Scriu şi poezie, şi proză… Mă grăbeam să ajung la lansare, e chiar mâine, am minţit.

— Trei luni, cât vi se suspendă permisul, aveţi timp suficient să scrieţi o carte nouă, domnu’ scriitor. Vă rog să veniţi cu mine…

Cum călătorește un editor (despre portbagaje pline cu cărți și alte întâmplări)

Editorul cară OP-uri când are lansări, târguri, expoziţii. În rest, își oblojeşte bagajele cu cărţi ca să le citească atunci când prinde câteva clipe de zăbavă. Noaptea, înainte de nani, de cele mai multe ori. Sau pe tren, în avion, în gări, aeroporturi, pe la cozi.

Recomandări din Timișoara (ce să nu rateze turistul din capitala culturală europeană 2021, ce-ți place cel mai mult în orașul tău etc.)

Zona centrală a Timișoarei e foarte faină şi musai de vizitat, mai ales că e generoasă și ca suprafaţă pietonală. În plus, nu rişti să te calce maşina, iar cum tramvaiele vin destul de anevoios, nici ele. Bicicliştii n-au voie călare pe ţoaglele lor în centru, că îi ard gardienii la buzunar. E safe să te plimbi prin Timişoara, să vezi Piaţa Operei, a Libertăţii, a Unirii, unde e lume dichistă, sunt cafenele, sculpturi stradale, restaurante, biserici (ortodoxe ori catolice), e Muzeul de Artă, ce trebuie vizitat, fiindcă are o excelentă colecţie de tablouri ale lui Corneliu Baba, artă contemporană bănăţeană, artă europeană, plus expoziţii periodice demne de interes. A, şi tot în Piaţa Unirii, lângă Domul Catolic (de vizitat!), e o librărie elegantă, unde se poate bea o cafea grozavă, un ceai aromat, unde se poate ciuguli ceva dulce: La Două Bufniţe. Şi unde ne-am putea întâlni, dacă avem noroc. Aşa că… bu-hu!

Recomandarea poetului: un festival de literatură

În fiecare toamnă, Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara. Anul acesta, în 2017, vă așteptăm, între 25 și 28 octombrie, să ascultați, să puneți întrebări, să luați autografe, să faceți fotografii şi să staţi faţă în faţă cu nume importante ale literaturii române și europene, care vor fi invitate la FILTM. E un eveniment cald, plin de savoare și de povești foarte tari.

Cărțile din bagaj sau ce să mai citim în aceste zile

Mă uit jos, lângă pat, și văd deschise ori întredeschise: Omar și diavolii, de Dan Ciupureanu, Jocul atașamentului, de Aletha Solter, Jurnalul sinuciderii, de Ilarie Voronca, Liniște: vorbește Trump! (editor George Beahm), Chiar așa, de Constantin Abăluță, Viețile artiștilor, viețile arhitecților, de Hans Ulrich Obrist. Plus un teanc de reviste literare.

Timp liber sau ce faci când nu ai nimic de făcut

Nu se poate să nu am nimic de făcut! Chiar şi cititul, care pare una dintre cele mai inofensive îndeletniciri, e o treabă anevoioasă şi solicitantă. Un film pe care îl văd cu plăcere mă obligă să fiu atent. Iar când merg cu cei doi copii ai mei la mall, să ne uităm la un film de desene animate, atunci şi mai şi. Căci solicitarea cade şi pe muşchii feţei şi ai abdomenului. Fiindcă râd de mă prăpădesc! Iar copiii îmi dau coate şi îmi şoptesc: „Tata, mai încet…”

Spațiu pentru scris

Scriu în pat, noaptea, ori, când merg prin străinătăţuri, prin cafenele. Dar pot scrie oriunde, am lucrat în redacţii de ziare unde a fost continuu tărăboi şi gălăgie şi unde scriam contracronometru. Acolo m-am călit, nu mai fac mofturi. Hârtie şi-un pix bun să fie, că în rest mă descurc eu.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Nu mai ştiu cum se cheamă, dar e în Genova, o stradă lungă de vreun kilometru, paralelă cu marea, cu portul. Îngustă, întunecată, cu magazine şi case vechi, foarte vechi, unele de secol XVI, de-o parte şi de alta a ei. Mirosea a peşte, a portocale, bere, pipi, lămâi, tutun, parfum, vanilie, iarbă, sare. Mergeam ca printr-un tunel ce gâlgâia de viaţă şi speram să nu se termine prea curând strada aia, în care mă încercau tot felul de senzaţii, de la o stare de fericire interioară, până la mici frici, niţică greaţă, curiozităţi de şoricel, pofte de urs panda. Sper să mai merg o dată pe ea, până nu voi… ancora definitiv în Marele Port.

Un oraș din Europa care îți place pentru cultura lui

Roma. Cu ea cred că ar trebui început dacă îți place să călătorești și să afli ce e cu istoria, inclusiv cu cea a culturii, ca apoi să înţelegi mai bine acest continent. Eu am văzut-o târziu, pe la 40 de ani, după ce am colindat niţel prin Europa. Da, mergeţi la Roma şi staţi măcar trei zile. Lumea vi se va părea apoi mai frumoasă şi, cine ştie, mai lesne de descifrat.

O întâmplare mai puțin obișnuită

Eram la Gent, în Belgia, turist. Într-o seară, a fost un concert rock, unde au cântat mai multe trupe. Lume multă, atmosferă faină, bere bună. La un moment dat, mi s-a părut că îl văd pe scenă pe chitaristul timișorean Horia Crișovan. Doar că nu la chitară cânta, ci la vioară. Habar n-avem că știe și asta, dar m-am bucurat să îl văd taman acolo. M-am apropiat de scenă, încet, încet, până în fața ei. Horia cânta de mama focului, alături de o trupă, probabil, străină. Între piese, îl strigam: Horia! Horia! Horia! Nimic. Cu prima ocazie, iarăși. Îi facem semne cu mâna, poate, poate mă vede, mai ales că nu eram departe. Nimic. Hoooooria! Am strigat vreo 30 de minute la el, de se uitau belgienii cu un ochi la mine. La un moment dat, unul m-a întrebat, în engleză, dacă îl cunosc pe violonist. Da, zic, e prietenul meu. E din România. Doar că prietenul nu-mi dădea niciun semn că m-ar recunoaște. După concert, m-a apropiat de zona artiștilor și l-am rugat pe unul de la pază să îl cheme puțin pe Horia Crișovan. N-a înțeles ce voiam. Pe omul cu vioara, pe tipul cu chelie. A, imediat. Și a venit Horia. Și s-a uitat lung la mine. Iar eu zâmbeam tâmp. Nici măcar când am fost la un metru unul de celălalt nu mi-am dat seama că nu-i el. Era un Crişovan puțin mai înalt. Şi belgian… Am bâlbâit ceva şi m-am tirat. A fost unul dintre cele mai ridicole momente din viața mea. M-am simţit penibil, iar când îmi aminteam cum am strigat din toţi plămânii la omul ăla, îmi venea să mă volatilizez de ruşine. M-am mai… dezamorsat în Timișoara, când i-am povestit chiar lui Horia pățania și i-am arătat fotografia cu belgianul. Chitaristul a rămas mut câteva clipe, apoi a zis: O fi mâncat şi tata o bucăţică de ciocolată belgiană, cândva…

Cafeneaua preferată din întreaga lume

Cafeneaua Ulrich din Krems, Austria. Asta și pentru că acolo, în toamna lui 2005, am descoperit că se poate scrie literatură şi într-un spațiu populat, agitat, gălăgios, nu doar la propriul birou, în propria casă noaptea, după ora 1.00. Fiindcă am și scris acolo, în Ulrich, zi după zi, timp de o lună, volumul de poezie Cinema la mine-acasă.

Scriitor la televizor. Din culisele TVR Timișoara (acolo cum e?)

Nu-i nimic special în culise, nici măcar minutele în care sunt pudrat, ca să nu-mi lucească prea tare fruntea sub reflectoare. Important e ce se întâmplă în platou, ora aceea când stau de vorbă cu interlocutorul în fața camerelor de filmat și în care încerc să țin un dialog dinamic, prietenos, consistent, pigmentat cu umor și cu… piper (n.r. – este realizatorul emisiunii Piper pe limbă, de la TVR Timișoara).

De pe străzile Timișoarei. Cum se protestează în 2017 în orașul unde altădată începea revoluția?

Credeam că a amorţit spiritul civic al timişoreanului, dar numărul celor care au ieşit, în această iarnă, în Piaţa Operei (actualmente a Victoriei) şi rezistenţa lor în faţa frigului mi-au schimbat percepţia. În fond, protestul public e cam singurul mod al unui cetăţean de a atrage atenţia politicienilor că sunt pe calea greşită, în afară de momentul votului. Nu poţi aştepta patru ani, cu scuza că asta s-a votat, asta se întâmplă. E fundamental să fim reactivi la nedreptăţile care se fac şi care ni se fac. De fapt, şi aşa se manifestă libertatea de exprimare: umăr lângă umăr, afară, în stradă!

O călătorie în trecut. Imaginează-ți că te-ai putea întâlni cu un singur scriitor din marea literatură a tuturor timpurilor. Pe cine ai vrea să întâlnești. De ce?

Mi-ar plăcea să stau la taifas cu Caragiale, fiindcă în afară de faptul că are umor, ironie, genialitate, cinism, rafinament, ar accepta să-i plătesc berea.